Bucureştiul e prea puţin epic. Chiar dacă în ultima vreme interesul pentru el s-a redeşteptat, Oraşul e prezent mai ales în eseistică. Adică, în încercarea de a-l defini, de a-i descifra mentalităţile, atitudinile, specificul. Cosmopolit, fragmentat, incoerent, cu contraste de-a dreptul aberante –atât în secolul XX cât şi în secolul XXI -, acest megapolis este greu de cuprins într-o poveste sau într-o construcţie epică.
De cele mai multe ori oraşul este fundalul derulării unor existenţe venite din afara lui sau este prezent ca topos al lumii marginalizate, de fapt, al acelei lumi de tranziţie – nici ţărani, nici orăşeni, nici plugari, nici muncitori – ce prin melanjul de credinţe, obiceiuri, cutume este pitorească şi, deci, mai uşor de scris. Marele roman „Craii de Curtea Veche” (desemnat în urmă cu câţiva ani „Cea mai bună carte a literaturii române din toate timpurile”) proiectează sfârşitul lumii romantice a secolului al XIX-lea într-un oraş făcut tocmai spre a potenţa această decădere şi decadenţă levantină, în care nimic nu e grav, dramatic, ci totul este, sau poate fi luat mult mai lejer, mai neserios, mai superficial.
Se confruntă lumea crepusculară misterioasă, a nopţii, cu apariţiile sale ciudate venite din hrubele (la propriu şi la figurat) ale oraşului cu lumea zilei, a acţiunilor negustoreşti. Fascinaţ ia nopţii şi a misterului – a relicvelor pentru că şi craii sunt nişte relicve, nişte fantome ale nopţii – nu este resimţită decât de spiritele superioare nocturne (Paşadia, Pantazi, Ilinca din neamul Arnotenilor), în timp ce spiritele diurne sunt flecare, pragmatice, adică demne de dispreţ (Gore Pirgu, dar şi pandantul său feminin – Mima Arnoteanu). De aceea, oraşul nici nu capătă consistenţă, rămâne difuz şi imprecis (ca orice realitate percepută în lumina pală a nopţii), pentru ca la răsăritul soarelui să dispară, să se destrame aproape complet.
Când se retrage acasă după nopţile de crailâc, Paşadia îşi face întuneric în cameră pentru a putea lucra, Naratorul se scufundă în lumea viselor, Mima stă în semiîntunericul casei lălâie şi murdară, drumurile spre refacere (financiară sau sexuală) ale lui Gorică sunt doar povestite sau enunţate la întâlnirile de taină din noapte. Şi Pena Corcoduşa apare ca o stafie a nopţii pentru că despre activităţile diurne se ştie doar vag că ar trebălui pe lângă o biserică sau ar spăla morţii. Nimic sigur! Naraţiunea lui Mateiu Caragiale este, în fapt, un apus al unei lumi în secolul XX care abia începea. Ceea ce avea să urmeze, pentru oraş, este imprecis ca proiecţie şi neinteresant literariceşte vorbind. Chiar şi citadinii interbelici au oraşul doar décor, uneori abia schiţat, iar alteori, ca în „Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu, Bucureştiul este strivit sub teza „oraşului care distruge”.
La Călinescu, primează interesul pentru detaliu (în special, detaliul arhitectural ca în cazul casei de pe Antim a lui Costache Giurgiuveanu), iar la Camil Petrescu, doamna T. (venită din provincie!) parcă se proiectează mai cald (simpatia autorului fiind evident înclinată către ea) decât bucureşteanul Fred Vasilescu. Parcă mai bine desenat apare el în cele câteva scene bucureştene ale lui Rebreanu din „Răscoala” – lumea caselor de închiriat (o lume, întradevă r aparte a Bucureş- tiului!) în care aterizează Titu Herdelea, lumea parlamentară, dar şi a redacţiilor este şi ea vie şi necontaminată de pre-judecăţile care stau la baza înţelegerii oraşului.
Deocamdată, nimeni nu a reuşit să descifreze mecanismul epic, povestea acestui oraş. Văzut pe porţiuni (lumea mahalalelor, lumea presei, lumea literară, boema, elita, provincialul) el nu coagulează nicio idee, cu excepţia tezelor îndeobşte cunoscute despre oraş. Cei mai talentaţi autori au venit (şi vin în continuare) la Bucureşti spre a se valoriza social, dar purtând în desaga literară nostalgia temelor de acasă. Oraşul ca subiect este doar contra-punctul estetic, moral, existenţial la ceea ce au lăsat în urmă. În ceea ce-i priveşte pe bucureştenii getbeget ei sunt foarte puţini.
Socotind că aparţii unui loc dacă măcar mai ai o generaţie înaintea ta, nu cred că am putea aduna câteva sute de mii de bucureşteni. Cei mulţi sunt la prima generaţie, iar cei mai înverşunaţi clevetitori ai oraşului sunt cei care-l tranzitează – o zi, două, câţiva ani, poate chiar şi o viaţă. Iată, aşadar, şi o altă explicaţie a afluxului moderat de bucure şteni la plecarea definitivă dintre noi a lui Gică Petrescu: el era bucureştean, cânta viaţa Bucureştiului, nostalgiile stârnite de cântecele lui erau posibile numai într-un bucure ştean, trăitor nu în bloc şi nici în palatele fara-romice ale noilor capitalişti români, ci acel bucureştean ancorat în proprietatea lui de două sute de metri pătraţi pe care şi-a ridicat casa, şi-a plantat gră- diniţa de flori şi şi-a pus bolta de viţă de vie sub umbra căreia să stea duminica atunci când, obligatoriu, toată familia vine la masă. Ce-a început Ceauşescu a definitivat timpul. Acea lume nu mai e, aparţine de-acum, iremediabil, apusului secol XX.
Constantin Stan
