La mulţi ani, preţuiţi cititori! Scriu acest text – după o vacanţă impusă de consumul de energie nervoasă de anul trecut – în apropierea casei, în locul în care e stăpână o muzică mereu languroasă, iar mesele sunt permanent pline, către ceasurile nopţii, de bucureşteni tineri, care petrec discret, discutând în şoaptă, ceea ce nu-i uşor de aflat prin agitata noastră capitală, intrată în Cartea Recordurilor nu atât prin cârnaţi, voluntari şi tort, cât, mai ales, prin gălăgia şi promiscuitatea-i mai evidentă decât orice. O să am a mai vorbi despre acest loc aparte, de-a lungul iernii acesteia, care nu ne-a adus până acum decât ger searbăd şi ameninţări de viaţă tot mai rea.
Purced, aşadar, la obişnuita întâlnire cu voi, nu înainte de a vă exprima întreaga-mi recunoştinţă pentru îngăduinţa pe care aţi probato, în timp, pentru viciul meu (de nebiruit) al lecturii, pe care aţi sfârşit, prin comentariile voastre, a-l proclama viturte. Ţin să recompensez, prin ceva anume, această aleasă înţelegere. Ca atare, vă promit ca, pe tot parcursul anului abia început, să vă propun doar texte pe care le socotesc (în ceea ce mă priveşte, ca şi până acum) a fi, dacă nu capodopere, măcar la un pas de o astfel de categorisire. Vă voi dărui, altfel spus, doar creaţii pentru a căror alegere îmi asum întreaga răspundere (sună ca o declaraţie de prim-ministru, din păcate), inclusiv cea ţinând de gustul meu estetic. Dacă n-au să vă placă, mă declar, de acum, singurul vinovat.
Mai mult, am să las mai mult loc textului în discuţie, reducându-mi comentariile, inerent subiective, sau catalogările, astfel încât întâlnirea cu respectivul scriitor să aibă, pentru cititor, acel impact singular, de natură să-l credibilizeze pe creator şi să-l apropie de lector, prin unicitatea ofertei de har a primului. Încep această nouă serie cu ultimul roman tradus în româneşte al lui Vladimir Nabokov, intitulat “OCHIUL”. Nabokov este, pentru mine, un stilist desăvârşit. (Ne vom mai întâlni cu el, pe parcursul anului 2009.) Cartea debutează înşelător, cu o poveste orarecum banală, dar istorisită admirabil: “Am cunoscut-o pe femeia aceea, pe Matilda, în timpul primei mele toamne ca emigrant în Berlin, la începutul anilor douăzeci din două perioade de timp, din secolul acesta şi din dezgustătoarea mea viaţă.
Cineva tocmai îmi găsise un post de preceptor într-o familie rusească ce nu sărăcise încă şi subzista în continuare fantasmând în vechile sale obiceiuri din St. Petersburg. Nu avusesem nicio experienţă anterioară în creşterea copiilor – n-aveam nici cea mai mică idee cum să mă comport şi despre ce să vorbesc cu ei. Erau doi, băieţi. În prezenţa lor simţeam o stinghereală umilitoare.” Matilda era o prietenă a celor doi copii, care venea adesea în vizită şi rămânea la cină. După care, tânărul de 20 de ani, povestitorul însuşi, o conducea până acasă. Zice el: “Presupun că mi se părea atrăgătoare această doamnă durdulie, neinhibată, cu ochi ca de văcuţă, cu gura ei mare care, atunci când se uita în oglinda de buzunar ca să-şi pudreze faţa, se strângea într-o încreţitură roşiestacojie ce se voia a fi un boboc de trandafir. Avea glezne zvelte şi un mers graţios, ceea ce compensa multe alte lucruri.
Iradia o căldură generoasă; de îndată ce apărea, aveam senzaţia că cineva a pornit încălzirea în încăpere, iar când, după ce scăpam de acest cuptor viu conducând-o acasă şi mă întorceam singur mergând pe jos, înconjurat de sunetele lichide şi de strălucirea de argint viu a nopţii necruţătoare, îmi era frig, frig până la gheaţă.” Femeia era măritată, iar soţul ei a venit, la un moment dat, de la Paris. N-a stat mult. “După o lună, bărbatul ei a plecat şi, chiar în prima seară când o conduceam acasă, Matilda m-a invitat să urc, ca să iau o carte pe care încerca de mult timp să mă convingă să o citesc, ceva în franceză…” Scena ce urmează, absolut previzibilă, e creionată magistral, cu excepţională economie de mijloace şi cu mare forţă de sugestie: “Ploua, ca de obicei, şi erau halouri tremurânde împrejurul lămpilor de pe stradă; mâna mea dreaptă era cufundată în blana fiebinte ce căptuşea haina ei de moleschin; cu stânga, ţineam o umbrelă deschisă, pe care noaptea bătea darabana.
Mai târziu, în apartamentul Matildei, această umbrelă zăcea deschisă lângă un radiator de aburi şi continua să picure, să picure, vărsând o lacrimă la fiecare jumătate de minut, reuşind astfel să creeze o băltoacă întinsă. Cât despre carte, am uitat s-o iau.” Povestea curge linear, doar spre a preciza felul de-a fi, de a simţi şi de-a reacţiona al celui aflat, pentru moment, în centrul său: “Matilda nu a fost prima mea amantă. Înaintea ei, am fost iubit de o cusătoreasă din St. Petersburg. Şi ea era durdulie, şi ea mă tot sfătuia să citesc un anumit roman ieftin (Murocika, povestea vieţii unei femei). Amândouă aceste doamne solide emiteau, în timpul furtunii sexuale, un piuit strident, uimit, infantil, şi uneori mi se părea că fusese o risipă de efort tot ceea ce îndurasem evadând din Rusia bolşevică, traversând, înspăimântat de moarte, graniţa finlandeză (chiar dacă asta se întâmplase cu trenul expres şi cu un banal permis), doar pentru a trece de la o îmbrăţişare la alta, aproape identică.
Mai mult, Matilda a început curând să mă plictisească. Avea un permanent şi, pentru mine, deprimant subiect de conversaţie – soţul ei. Acest bărbat, spunea ea, era o nobilă brută (superb oximoron! – n.n.). Ar fi ucis-o pe loc dacă ar fi aflat. O idolatriza şi era sălbatic de gelos. Odată, la Constantinopol, înhăţase un întreprinzător francez şi-l pocnise de câteva ori pe podea, ca pe-o zdreanţă. Era aşa de pasional, că te îngrozea. Dar era frumos în cruzimea sa. Încercam să schimb subiectul, dar acesta era calul de bătaie al Matildei, pe care-l călărea cu coapsele-i puternice şi groase.” Tânărul cu două amante la activ, aflate în două ţări diferite, dar plămădite dintr-un acelaşi aluat, are propriile-i complexe: „Adesea, când mă târam spre casă, cu tabacherea goală, cu faţa arzându-mi în adierea zorilor ca şi cum abia aş fi înlăturat un machiaj teatral, cu fiecare pas transmiţând o pulsaţie de durere cemi răsuna în cap ca un ecou, îmi inspectam insignifianta fericire pe-o parte şi pe alta şi mă minunam, mă compătimeam, şi mă simţeam deznădăjduit şi înfricoşat. Pentru mine, când făceam dragoste, apogeul era doar un dâmb pustiu, cu o privelişte necruţătoare.
La urma urmei, pentru a trăi fericit, omul trebuie să aibă, când şi când, câteva momente de absolută pustietate. Şi totuşi eram mereu expus, mereu la pândă; nici măcar în somn nu încetam să mă păzesc, fără să înţeleg nimic din propria mea existenţă, înnebunind la gândul că nu eram capabil să încetez a mai fi conştient de mine însumi şi învinuindu-i pe toţi acei oameni simpli – funcţionari, revoluţionari, negustori – care, cu încredere şi concentrare, îşi vedeau de slujbele lor mărunte. Eu nu aveam o astfel de carapace; iar în acele teribile dimineţi de un albastru pastelat, pe când tocurile mele răsunau de-a lungul sălbăticiei oraşului, îmi imaginam pe cineva care înnebuneşte fiindcă începe să perceapă clar mişcarea globului pământesc: iată-l, clătinându-se, încercând să-şi menţină echilibrul, agăţându-se de mobilă.”
Era iubit, dar nu iubea. Cu toate acestea, într-o seară, pe când citea copiilor o poveste de Cehov, povestitorul este căutat de un bărbat (nimeni altul decât violentul soţ al Matildei), care-l bate crunt, de faţă cu micii elevi, care par fericiţi de corecţia care-i este aplicată. Umilit, bărbatul pleacă şi se sinucide. Povestea, însă, de-abia acum începe.
