„L-am cunoscut la vârsta de 16 ani. La început a fost o simplă distracţie, nu prea înţelegeam eu ce înseamnă cuvântul «relaţie». Petreceam foarte mult timp împreună şi asta mă făcea să cred că suntem un cuplu perfect. Vorbeam mult, ne destăinuiam unul în faţa celuilalt. Începeam să ne cunoaştem şi uşor am ajuns să ne îndrăgostim unul de celălalt. Aproape 4 luni am fost nedespărţiţi. Ne înţelegeam foarte bine şi nu ne doream altceva, decat să fim permanent împreună.
Singura problemă erau părinţii mei. Nu acceptau ca fata lor să aibă vreun prieten. Erau de părere că trebuie să termin o şcoală şi apoi să mă gândesc şi la astfel de lucruri. Pentru ei învăţătura este pe primul plan. Ambiţia mea a fost mult prea mare şi după nenumărate certuri au acceptat să îl cunoască. Au văzut că nu se înţeleg cu mine şi erau nevoiţi să accepte situaţia pentru a nu mă pierde. Venise şi marea zi, iar eu eram plină de emoţie. A venit în faţa blocului, eu am coborât, iar apoi am mers împreună spre apartamentul unde erau părinţii mei. Tremuram toată. Mă gândeam la reacţia lor. Dacă nu îl vor plăcea? Am mers înainte şi ajunşi la uşă ne-a întâmpinat mama. Zâmbitoare ne-a oferit câte un pahar de suc şi am început să discutăm. După ce şi-au dat seama că este băiat bun şi că nu are nici cea mai mică intenţie să le „răpească” fiica, l-au acceptat.
Eram în al nouălea cer. Ne simţeam liber şi parcă nimeni nu mai conta. După câteva luni el a început să ia lucrurile mult mai în serios şi nu mai accepta doar plimbările de seară şi vizitele la mine acasă. Voia mai mult. Voia să fim împreună mereu, îmi cerea să îmi petrec nopţile la el acasă ştiind că ai mei nu ar fi acceptat niciodată aşa ceva. Îndrăgostită până peste cap nu m-am gândit la consecinţe şi m-am luat după el. A fost un moment cumplit. Părinţii mei erau disperaţi. Am ajuns acasă în zori iar mama era trează. Mă aşteptase toată noaptea îngrijorată. Nu am ţinut cont de ei. Îl iubeam prea mult şi credeam că viaţa alături de el este cel mai frumos lucru.
Îmi spuneam că tata nu vrea să mă vadă fericită. Am trăit o perioadă plină de suferinţă. Nu mai aveam voie să îl văd, nu mai ieşeam din casă şi eram supravegheată tot timpul. Nu am mai rezistat şi într-o dimineaţă, mi-am făcut bagajul şi am plecat. M-am dus la el. Începutul a fost ca în vis, apoi situaţia s-a schimbat radical. Am fost nevoită să îmi găsesc un loc de muncă fiindcă el nu mă putea întreţine. Şi la vârsta aceea era mult prea dificil. Mă angajasem cu jumătate de normă ca vânzătoare la un chioşc şi câştigam câţiva bănuţi. După luni de chin mă gândeam la părinţii mei, la situaţia pe care o aveam acasă şi la cât de dor îmi este de ei. Mă duceam dimineaţa la şcoală, iar dupăamiază la serviciu.
El era în aceeaşi situaţie. Părinţii lui acceptase să stăm cu ei, însă nici nu se gândeau să ne întreţină. Presupun că au vrut să ne arate cum este viaţa şi ce înseamnă să nu gândeşti. Au reuşit. Nu am rezistat mult! Au început şi certurile între noi. Stresul şi oboseala se acumulaseră, iar noi nu mai puteam face faţă. Renunţasem la ieşirile cu prietenii, devenisem parcă nişte roboţi. Sentimentele se schimbaseră şi ele. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că nu mai rezist aşa. Aveam de gând să mă întorc la familia mea, iar el nici nu a încercat să mă oprească.
A considerat că este mult mai bine aşa. Ştiu că sunt un caz fericit întrucât părinţii mi-au iertat greşeala şi m-au primit înapoi. Am rămas prieteni, însă nu atât de apropiaţi ca înainte. Ne salutăm ca nişte persoane civilizate însă nimic mai mult. Am greşit amândoi. Poate trebuia să luăm în considerare şi sfaturile celorlalţi. Eu mi-am continuat şcoala şi am încercat din răsputeri să-mi fac părinţii mândrii de mine. Să îi fac să uite greşeala mea şi cred că am reuşit”. (T.V.)
