S-a născut în Florenţa într-un cartier locuit, în speţă, de meşteşugari. Porecla celui mai mare dintre fraţi era „Butoiaş” (Botticello), nume care se va transfera mai târziu ilustrului maestru al picturii din perioada Renaşterii, un maestru care va imprima operei sale acea unicitate splendidă, impregnată cu gingăşie şi sensibilitate. Deşi a fost unul dintre cei mai mari pictori ai Renaşterii, a fost totuşi pictorul cel mai puţin tipic pentru această magnifică perioadă din istoria artelor.
Deşi se conformează principiilor perspectivei liniare şi al redării anatomice, esenţială devine pentru el redarea sensibilităţii, a sentimentelor interioare care animă fiinţa umană, făcând un ceva aparte din frumuseţea şi graţia figurilor redate. Operele sale inspirate din teoriile neoplatonice ale lui Ficino, animator al Academiei Florentine, atestă unicitatea vieţii lăutrice ale artistului. Primele cunoştinţe despre desen le deprinde de la fratele său care era aurar şi gravor. În 1464 Botticelli intră în atelierulul maestrului Filippo Lippi şi lucrează ca ucenic la frescele Catedralei din Prado. Apoi pleacă la Spoleto, fiind găzduit la reşedinţa din Via Nuova din a familiei Vespucci, apropiată familiei Medici, unde va lucra până la sfârşitul vieţii. Între timp vizitează atelierul lui Verrocchio.
La vârsta de 25 de ani , în 1470, deja avea propriul său atelier. Continuă să primească diferite comenzi: frescele de la Santo Campo, Capela dell”Incoronata de la Capela din Pisa, Capela Sixtină din Roma, Capela bisericii Santa Maria Novella din Florenţa, unde execută „Adoraţia Magilor”, temă pe care o reia ulterior. Graţie legăturii strânse pe care o are cu familia Medicii, Botticelli intră în cercurile intelectuale ale epocii. Manifestă o pasiune specială pentru opera lui Dante Alighieri, şi astfel execută multe ilustraţii la cânturile din „Divina Comedie”. Ultima parte a vieţii sale şi-o petrece la Roma. Se întoarce în Florenţa în anul 1481şi moare la 17 mai 1510.
După ce se reîntoarce la Florenţa, situaţia politică în oraş se înrăutăţeşte, când marea familie a Medicilor , în special după moartea lui Lorenzo de Medici, începe să piardă popularitatea şi este izgonită din Florenţa. Conducător spiritual al oraşului devine călugărul predicator, dominicanul din Ferrara, Savonarola, care combate nu numai desfrâul şi modul de viaţă ostentativ opulent, ci şi cultul antichităţii păgâne şi, ca o consecinţă, arta modernă insuficient de pătrunsă de spiritualitatea creştină. Sute de tablouri, declarate indecente şi provocatoare, sunt mistuite de foc, printre care şi mai multe nuduri ale lui Botticelli, deşi, în mod paradoxal, pictorul face parte dintre adepţii fanaticului călugăr.
Lucrările lui Botticelli pierd din popularitate în ultimii ani ai vieţii sale, împinse în planul al doilea de operele lui Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo. Creaţia marelui maestru florentin, uitată la începutul secolului al XVI-lea, este redescoperită decenii mai târziu, când se dezvoltă stilul manierist. Pictorii englezi din secolul al XIX-lea , prerafaeliţii, vor fi entuziasmaţi de frumuseţea figurilor lui Botticelli. Îi fascinează tocmai acea nelinişte şi melancolie pe care le vor îmbogăţi în propriile lor lucrări cu romantismul epocii lor. (Viorica Romaşcu)
