Două sunt ştirile care au explodat la sfârşitul săptămânii trecute, în mass-media şi care au făcut ca mulţi dintre români să respire greu şi foarte greu de nervi.
Prima se referă la un incident regretabil petrecut în Ungaria, în care şi-a găsit sfârşitul Marian Cozma, pivotul echipei naţionale de handbal masculin,omorât de nişte rromi unguri. Subiectul a fost pe prima pagină a tuturor ziarelor, şi nu mai are rost să-l fac feliuţe subţiri şi eu acum. Cel de-al doilea subiect se referă la o întâmplare, strălucind ca o linguriţă de ceai, bine lustruită. E vorba de pretenţia distinşilor locuitori ai zonei Harghita, Covasna, care cer nici mai mult, nici mai puţin decât păstrarea de către UDMR a posturior câştigate după alegerile din (culmea tupeului) 2004.
De câteva decenii, problema secesiunii ţinuturilor secuieşti din centrul geografic al României a pus pe jar toate entităţile politice mai ceva decât pune pe grătar un gospodar ungur cârnaţii Csabay. Au venit şi alegerile de anul trecut în care conducătorii UDMR au luat numai sosul de la gulaş, nu şi carnea. UDMR a ratat pe mâna conaţionalilor intrarea la guvernare şi o confortabilă cohabitare la guvernare cu PSD şi PDL. Mulţi dintre români au respirat atunci uşuraţi, în speranţa că ungurilor le va tăia în sfârşit cineva mustaţa tupeului şi va pune punct unei situaţii paradoxale, şi anume aceea ca singurul partid format pe criterii etnice din România să ajungă arbitru în fragila lume politică românească.
Gestul de a nu accepta intrarea la guvernare a ungurilor minoritari a conducătorilor PSD a fost salutar şi a pus lucrurile în cutiuţa lor, urmând ca autorităţile să ia act de dorinţa majorităţii şi să schimbe echipele de la conducerea administrativă a judeţelor, unde fierbe răzmeriţa ungurească şi unde cuvântul „autonomie” bântuie ca fantoma lui Stalin prin Uniunea Sovietică. Ignorând cu o imperială nesimţire rezultatul alegerilor şi faptul UDMR a pierdut chiar pe mâna celor care vorbesc aceeaşi limbă, o mână de cetăţeni cu sau fără mustăţi s-a apucat să protesteze şi să ceară cu un tupeu greu de imaginat ca ungurii să-şi păstreze posturile care le-au revenit în urma alegerilor din 2004. Nu contează că nu au argumente, şi până la urmă votul majorităţii a decis.
Contează că o mână de şmecheraşi care şi-au umflat pipoţica până acum vor şi de acum încolo privilegii doar pentru că aparţin unor minorităţi. Păi, vin călare pe un cal ecologic şi întreb. De aia au murit sute de oameni la lovitura de stat din decembrie -89? Să ne lăsăm prostiţi în faţă de o minoritate care doar pentru faptul că vorbeşte altă limbă îşi permite să ceară drepturi mult peste cele ale majorităţii? Ideea de federalizare a României nu e una nouă. Demult, Împuşcatul, care îi iubea pe unguri ca pisica praful de strănutat, înfiinţase o extrem de eficientă divizie iredentistă în cadrul Securităţii. La Cluj şi Oradea s-a reuşit păstrarea unui extrem de fragil echilibru între pretenţiile exagerate ale maghiarilor şi cele normale ale românilor.
Tupeul şi nesimţirea cu care o mână de oameni, deloc reprezentativi pentru marea masă a celor care au înţeles că România este una indiferent de limba vorbită şi de religie, cere drepturi nemeritate, sunt egale cu nesimţirea cu care aceiaşi căpoşi cereau acum câţiva ani (şi o cer şi acum) desprinderea unor judeţe din inima ţării de patria mumă şi ciumă. Tare m-aş bucura ca şi în Mureş, şi în Harghita, şi în Covasna să vină în capul mesei oameni care să pună lucrurile la punct şi să mai taie puţin din nasul luat la purtare cu impertinenţă de nişte unguri care vor numai drepturi, nu şi obligaţii. Pentru că până la urmă s-a votat aşa cum s-a votat, dar de respectat trebuie să respectăm cu toţii rezultatul alegerilor.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi nasturi din cârnaţi uscaţi şi ventilator cu zbaturi.
