Mi-e greu să istorisesc, acum toate cele aflate şi trăite aici, în capitala Ungariei, atinsă şi ea de criza economică şi zbătându-se să o depăşească fără sacrificii inutile. Am citit mai puţin în aceste zile, în care am străbătut, în schimb, kilometri buni de străzi curate şi am privit îndelung clădirile ridicate din evident drag de frumos. Dialogul pe care vi-l ofer astăzi spre lectură este mai scurt decât cele anterioare, dar la fel de incitant ca şi ele. Nicolae Steinhardt face exerciţii de admiraţie, iar Nicolae Băciuţ îl stârneşte cu pricepere. Nu se vorbea deloc aşa liber, la vremea aceea, cum au făcut-o cei doi. O dată în plus, şi pentru aceasta, textul merită preţuit aşa cum se cuvine. Dar iată-l: – Intervenţia dumneavoastră, Note discontinue despre cultură şi timp, de la Bistriţa, din cadrul „Saloanelor culturale Liviu Rebreanu”, a fost, fără nici o rezervă, cea mai spectaculoasă (!!!) expunere la care mi-a fost dat să particip până acum, şi, har Domnului, au fost destule! Abordare profundă, fără rezerve şi prejudecăţi, erudiţie, subtilitate, artă persusivă – iată doar câteva din trăsăturile care au făcut din intervenţia dv. cea mai aplaudată prezenţă „în spaţiul şi timpul cultural” de la Bistriţa. De aceea, vă întreb censeamnă pentru dv. a comunica, a dialoga, a convinge? De altfel, unul dintre vorbitorii de la Bistriţa afirma că avem nevoie nu de o paradă a informaţiei, ci de forţă a convingerii. –– A comunica, a dialoga nu poate, fireşte, însemna altceva decât a vorbi absolut liber. Acesta-i secretul: libera vorbire. În scris, pot exista ocolişuri, abilităţi, stratageme. În vorbire, nu. Nu-i neapărat nevoie să convingi pe ceilalţi. Dar e neapărat nevoie: 1. să fii convins că vorbeşti, tu, din convingere şi nu din alte motive, 2. să se simtă că doreşti să convingi, că faci tot ce-ţi stă în putinţă în vederea împlinirii acestui scop. Totul, aici, e o problemă de sinceritate, de, cum zic francezii – franc parler. Se simte, se simte numaidecât dacă acel care vorbeşte spune ce crede ori foloseşte formule. Vai celor ce nu pot dialoga şi comunica: îi aşteaptă însingurarea, inhibiţia, bolile psihice (datorate refu¬lării), plictiseala, neurastenia, încrâncenarea şi, până la urmă, abrutizarea. Şi mai e nevoie de niţel entuziasm, niţică viaţă, niţică tinereţe – şi să se simtă că pentru tine, cel ce vorbeşti, actul vorbirii e o bucurie, nu o pedeapsă ori un consemn. –– Ce efecte pot avea parantezele în evoluţia unei culturi? Dar a unui scriitor? –– Parantezele, dacă vin din cauze lăuntrice, nu sunt nefaste. Pot chiar reprezenta faze de acumulare. Dacă se datorează unor cauze externe, sunt periculoase. Dar o fiinţă vie (individuală sau colectivă), dacă e sănătoasă şi puternică, îşi reia deîndată funcţionarea normală (numai să nu fi fost paranteza prea lungă, prea radicală şi distrugătoare). –– Aţi fost la Bistriţa cei mai străluciţi reprezentanţi ai unei generaţii de elită: N. Steinhardt, Mihail Şora, Al. Paleologu, apoi mai tinerii Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru ş.a. Lipsea C. Noica. Ce simţiţi atunci când dintr-un astfel de cadru lipseşte un mare prieten? Dar când el pleacă definitiv dintre noi? (La puţin timp după aceea, C. Noica pleca dintre noi pentru totdeauna). –– Tare ne-a lipsit Noica. Luasem, cu Oliv Mircea şi Ioan Pintea, hotărârea de a-l chema negreşit pe Noica la Bistriţa în octombrie noiembrie 1988, la un „seminar” dedicat lui şi operelor lui. Eu mi-am rezervat subiectul: Rostirea filosofică românească. Am scris şi textul, se cheamă Noi cuvente den bătrâni. Poate că ne vom reîntruni la Bistriţa, dar, vai, fără Noica. Îi simt lipsa din ce în ce mai dureros. –– Cum vedeţi posteritatea lui C. Noica? Care consideraţi că e locul lui în cadrul culturii române? Cum ar putea fi mai bine impus în circuitul valorilor universale? –– Pleşu e un băiat foarte talentat, excelent vorbitor, cult, viu. Liiceanu mi se pare prea didactic şi „profesoral”. Vieru cam fad. Noica a fost pentru generaţiile actuale ce a fost Nae Ionescu pentru cele interbelice. Noica a fost un moment al conştiinţei româneşti. Foarte greu poate fi înlocuit. Apoi, dispunea de prestigiul suferinţei şi al sinceri¬tăţii. Pe plan universal cred că-l putem valorifica numai prin excelentele lui lucrări cu caracter strict filosofic. –– L-aţi cunoscut şi pe Mircea Eliade. Ce calităţi credeţi că i-au asigurat acestuia impunerea în conştiinţa veacului? Cum vedeţi integrarea lui deplină în cultura românească? Restituirea operei sale culturii române? Dar a altor valori risipite de un destin potrivnic pe alte meridiane? – Însuşirile principale ale lui Eliade au fost: a) o extraordinară putere de muncă; b) o voinţă şi o perspectivă rar întâlnite; c) o memorie senzaţională; d) o „curiozitate” nesăţioasă; e) un talent literar cu totul excepţional, nuvelele lui sunt superbe, ca şi Noaptea de Sânziene ; f) pe plan uman: modestia absolută, bunătatea, mărinimia. De asemenea: o rigoare ştiinţifică impecabilă. Trebuie să fie publicat în româneşte tot ce a scris. Slavă Domnului că a încetat ostracizarea lui Cioran; dar mai e mult de făcut. Vintilă Horia (din Spania) trebuie neapărat recuperat, e un scriitor superb şi nu există nici un motiv să nu i se publice la noi Dumnezeu e născut în exil, Scrisoarea a 7-a ori recenta carte despre Goya. Câteva zile după expedierea răspunsurilor la întrebările primite de la Nicolae Băciuţ, pe 20 martie 1988, Steinhardt – perfecţionistul – îi mai expediază o scrisoare de precizare poetului : „Aşadar, iubite domnule Băciuţ, vorbirea convingătoare presupune sinceritate şi o doză de căldură lăuntrică. Să se simtă că vorbitorul vorbeşte din inimă, nu din burtă. Şi se mai cere ca el să accepte un risc, riscul consecinţelor vorbirii sale libere. Vorba lui Octavian Paler, vorbirea – comunicarea este ca o coridă. Auditoriul, ca şi spectatorii coridei, va să-şi dea seama că vorbitorul nu e un fricos. Nici matadorul laş, nici vorbitorul timid şi grijuliu şi care tremură-n pantalonii săi nu pot stabili un contact, nu pot comunica, emit nişte biete unde care tot la ei se-ntorc. Orice lucru, în această lume, ca să aibă probabilităţi de izbândă, cere asumarea unui risc minimal. Fără nici un risc nu poţi face nimic, nici trece strada, nici mânca o roşie. Darmite vorbi convingător!” Revin la Nicolae Băciuţ, autorul volumului (de prea puţini ştiut, din păcate) „Între lumi”, alcătuit din corespondenţa purtată cu Nicolae Steinhardt. Prima întrebare – deloc răutăcioasă, dimpotrivă, este le gată de disponibilitatea înţeleptului călugăr de-a se mărturisi unui tânăr. Acceptarea sa – onorantă pentru orice contemporan al lui Steinhardt – are explicaţia acceptării valorilor dincolo de graniţele vârstelor sau prejudecăţilor, cum ar fi notorietatea, de pildă. Este sigur că vârstnicul moralist a citit versurile lui Nicolae Băciuţ – despre care, de altfel, a şi scris elogios – şi i-a apreciat nu doar talentul, ci şi sinceritatea; şi încă, dacă vreţi, smerenia în faţa artei, credinţei, frumosului şi sentimentelor profunde. A fost dornic, el însuşi, de-a afla ce-l poate interesa pe un tânăr scriitor din ceea ce gândeşte el, omul trecut prin atâtea. A acceptat o astfel de provocare ştiind că are ce spune, cu temei. Şi cititorii acestei rubrici s-au arătat încântaţi de versurile lui Nicolae Băciuţ, un poet adevărat şi îndelung exersat. Am a le mai dărui, astăzi, încă două poeme ce-mi sunt dragi cu deosebire. Primul se cheamă “Incinerare”: Şi ninge iar pe-o pâine aburindă, pe ceasul de nisip, pe mâna mea, şi scurs întreg pământu-ntr-o oglindă începe din zăpadă-a devora. Ninge adânc, pe ochi, pe buze, pe-un trup de frunze-ncinerat, imperii de cenuşă vrând s-acuze pendulele de gheaţă care bat. Şi ninge iarăşi cu silabe, lumina altoind-o-n noi, mergând din nou spre-o-ncinerare, parcă-am fi unul, parcă doi. Iar pentru că suntem în decembrie, iată şi poezia purtând ca titlu numele acestei luni: Iarnă, doamnă iarnă, vii, ca un copil legat cu flori la gură, că nu mai simt plecările târzii în blânda frigului arsură. Ninge din coamele de cai Pe toamna asta-n vene încuiată; aleargă mieii gurilor de rai, slobozii zei ai ierbilor de piatră. Iarnă, doamnă iarnă, vii şi nu mai simt plecările târzii. Pe mâine!
Luxul lecturii: La Budapesta – Pledoarie pentru libertatea de a dialoga
