Edward Snowden suferă pe aeroportul Şeremetievo numai pentru faptul că a amintit încă o dată lumii un adevăr evident că agenţiile de informaţii au posibilitatea de a supraveghea pe fiecare din noi. Iar tovarăşul lui, Bradley Manning, este în aşteptarea sentinţei în SUA. El este vinovat că a făcut publice dovezile modului incompetent în care a fost introdusă „noua ordine” în Irak.
În martie, jurnaliştii de la Guardian, pe baza materialelor lui Manning (aşa-numitul Iraq War Logs), au relatat cum pe banii armatei SUA, instructorii ei au pregătit detaşamentele speciale ale poliţiei irakiene. Jurnaliştii le numesc „escadroanele morţii”.
Pentru prima oară acest termen a fost folosit încă în anii 1930 în privinţa Gărzii de Fier din România, care îi intimida şi ucidea pe adversarii politici. Dar, escadroanele morţii au devenit foarte cunoscute în anii 1970-1980, când asemenea formaţiuni au fost create în multe ţări din America Latină. La vremea sa, în SUA s-a aflat că în Salvador şi Honduras asemenea detaşamente au fost create şi instruite de consilieri militari americani şi CIA. Rezultatul a fost un scandal şi reducerea ajutorului acordat de SUA acestor ţări.
Dar „escadroanele” continuau să acţioneze. După ce către anul 2006, conflictele armate ale comunităţilor religioase din Irak au început să ameninţe cu izbucnirea unui război civil, cu ajutorul consilierilor americani cu „experienţa salvadoriană”, în armată şi poliţie au fost create detaşamente speciale pentru restabilirea ordinii în ţară. Metodele lor nu se deosebeau de cele „salvadoriene”. Care a fost rezultatul? În fiecare lună, în ţară erau descoperite până la 3.000 de cadavre. Au început protestele în masă, anchetele şi dizolvarea „escadroanelor”. Experţii spun că torturile îngrozitoare, crimele secrete şi intimidarea populaţiei de către aceste detaşamente speciale au accelerat începerea războiului civil la scară largă.
Afganistan. Aici în contextul unor probleme de securitate similare, americanii au insistat asupra creării detaşamentelor poliţiei din localnici. Ideea nu este nouă, în istoria ţării au existat asemenea detaşamente denumite miliţie. Ele au obţinut succese, dar au existat şi multe exemple de jafuri, şantaj şi violenţă împotriva consătenilor. Acum detaşamentele au o altă denumire „poliţia locală” (în engleză Afghan Local Police, ALP). Aproximativ 19.500 de oameni sunt pregătiţi de instructorii forţelor pentru operaţiuni speciale ale SUA. Situaţia a fost stabilizată?
Nu. Pe 8 iulie anul curent s-a anunţat că la Kandahar a fost arestat „traducătorul” afgan Zakaria Kandahari, care a lucrat la baza ALP din judeţul Nerkh, provincia Wardak. El este acuzat de torturarea şi uciderea civililor. Lângă această bază s-a descoperit un loc secret, unde se presupune că au fost îngropaţi oamenii dispăruţi fără urmă în decembrie 2012. În locul stabilităţii, Kabul a primit proteste de masă ale populaţiei şi în consecinţă consolidarea poziţiilor adversarilor Guvernului. Exact la fel ca în Honduras şi Irak.
Uciderea duşmanilor intransigenţi şi periculoşi ai statului reprezintă o componentă inevitabilă a activităţii forţelor pentru operaţiuni speciale şi ale agenţiilor de informaţii. Însă, tentativele de a rezolva problemele securităţii nu cu un bisturiu, ci cu un topor, crearea unor formaţiuni din multe mii de localnici cu împuterniciri deosebite şi o răspundere minimă în speranţa că ele vor „tăia” nodurile conflictelor multiseculare nu au nicio perspectivă. Aşa a fost în America Latină şi acest lucru este evident în Irak şi Afganistan.
Salvaţi-l pe Edward Snowden: Reţeta unui scriitor chilian
Vocea Rusiei a primit un email de la scriitorul chilian Eduardo Labarca, în care el îşi împărtăşeşte gândurile sale cu privire la modul în care Eduardo Snowden poate fi transportat din Rusia în America Latină. Eduardo Labarca consideră că traseul cel mai sigur este Extremul Orient rus, China, Insula Paştelui din Polinezia (teritoriu special al statului Chile).
În cadrul unui interviu telefonic pentru Vocea Rusiei, Eduardo Labarca a declarat: „În 1967 a murit Ernesto Che Guevara. În 1968, trei partizani din detaşamentul lui Che au ajuns pe jos din Bolivia în Chile, trecând în secret frontiera: Pombo, Urbano şi Benigno. În ultima clipă, aflându-se într-o localitate boliviană lângă frontiera cu Chile, a avut loc o ciocnire armată cu trupele guvernamentale. Acest incident a avut un răsunet internaţional deoarece a devenit evident faptul că aceşti oameni intenţionau să treacă clandestin frontiera boliviano-chiliană.
În final, cu ajutorul unui jurnalist chilian, cei trei au reuşit să ajungă în nordul Chile, unde au pornit imediat reprezentanţii mass media locale şi internaţionale, printre care şi eu. Cei trei partizani din detaşamentul lui Che Guevara au ajuns în Chile sleiţi de puteri, slăbiţi, fără arme, într-un cuvânt, ţi se făcea milă de ei. Însoţiţi de un convoi al poliţiei, ei au fost aduşi în capitală, Santiago de Chile, şi au avut ocazia să participe la o conferinţă de presă.
Autorităţile ţării trebuiau să decidă: unde şi cum să-i scoată din ţară. În acea perioadă, în diferite ţări din America Latină la putere se aflau regimuri militare, iar Statele Unite, la rândul lor, au vrut ca cei trei partizani să fie prinşi şi aduşi la una din bazele militare americane. Este uşor de imaginat ce soartă îi aştepta pe aceşti oameni. Partizanii au fost reţinuţi pentru două-trei zile în Chile, iar Salvador Allende, în acea perioadă era preşedintele Senatului, a căutat în mod activ posibilităţi de evacuare a partizanilor din detaşamentul lui Che. Preşedintele Chile, Eduardo Frei, nu se număra printre prietenii partizanilor. Din această cauză, Fidel Castro l-a criticat deseori pe preşedintele chilian.
În ciuda atacurilor permanente din partea lui Fidel Castro şi susţinătorilor săi, Eduardo Frei s-a comportat într-un mod foarte demn: el nu i-a extrădat pe partizani în Bolivia, autorităţile boliviene doreau foarte mult acest lucru, nici în alte ţări în care ei puteau fi arestaţi.
În urma unor discuţii lungi, Allende şi Frei au ajuns la concluzia că singura cale de evacuare a celor trei partizani trece prin apele internaţionale ale Oceanului Pacific.
Cei trei partizani însoţiţi de Allende au fost transportaţi cu avionul pe Insula Paştelui, iar de-acolo în Tahiti, unde, conform unei dispoziţii a preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle, erau aşteptaţi de guvernatorul Tahiti, care urma să le asigure securitatea. Tot acolo a sosit de la Paris ambasadorul Cubei în Franţa, domnul Castellanos, autorizat să-i transporte pe partizanii lui Che Guevara în Cuba. Până în acest punct al traseului a ajuns şi Allende.
Este important de menţionat faptul că Charles de Gaulle, Eduardo Frei şi Salvador Allende s-au comportat ca nişte adevăraţi oameni de stat. Din această clipă, Fidel Castro niciodată nu s-a pronunţat împotriva lui Frei: cubanezii au apreciat gestul preşedintelui chilian făcut de bună voie.
După Tahiti, misiunea urma să parcurgă pe calea aerului un traseu foarte dificil: ei au aterizat pe una din insule, apoi s-au oprit la Singapore, au ajuns în Grecia, apoi la Paris, de-acolo la Praga şi însoţiţi de ambasadorul Cubei în Franţa au ajuns în punctul final al călătoriei lor, în Cuba.
M-am gândit ca Eduard Snowden să părăsească Rusia, parcurgând calea inversă. Din Sahalin sau oricare punct din Extremul Orient rus să traverseze Oceanul Pacific, tranzitând China sau altă ţară, cu escală pe insulele din Polinezia pentru ca în final să ajungă pe Insula Paştelui, situată la 2600 kilometri distanţă de coasta Americii de Sud. De acolo ar putea zbura direct în Bolivia, Ecuador, Venezuela sau chiar în Chile sau în altă parte.
Eu cred că preşedintele Chile, Sebastian Pinera, ar putea face un asemenea gest: să-l primească pe Snowden şi să-şi înscrie numele în istorie. Ar fi fost gestul unui adevărat om de stat, deoarece în final, Snowden este un om care a adus la cunoştinţa societăţii faptele teribile legate de încălcarea dreptului internaţional de către Statele Unite”.
Sursa: Vocea Rusiei
