Mă aşteptam ca la moartea lui Gică Petrescu, bucureştenii să iasă în stradă aşa cum făcuseră la Maria Tănase ori Ileana Sărăroiu. Mai tuşată de dispariţia sa a fost lumea artistică, legată probabil emoţional de cel ce se confundă până la un punct cu secolul XX, decât omul obişnuit ce s-a născut cu cântecele lui Gică, a copilărit în atmosfera cântecelor sale, a iubit şi a suspinat odată cu cântecele lui, a ras un şpriţ acompaniat de cântecele sale.
Despărţirea de secolul XX este mai clară şi mai fermă decât ar crede-o mulţi dintre noi. Pentru că, în fond, lumea moare cu oamenii ei mai întâi şi mai apoi cu amintirile noastre despre ei. Eteroclit, contrastant, adulat şi dispreţuit, ici ivindu-ţi atmosferă italiană, dincolo – imagine selenară, delectându-se cu interminabile discuţii despre tot ceea ce ar putea să-i strice farmecul arhaic (dispariţia sălciilor de pe malurile Dâmboviţei odată cu mizeria ce curgea pe ea, a cartierului de ceferişti şi a liniilor de tren împinse până în buricul târgului), aruncându-ţi în faţă ultimul răcnet în materie de maşini, dar pe roţile cărora nu se sfiesc să se pişe câinii vagabonzi, loc de pierzanie şi măriri la care dau toţi năvală, Bucureştiul are un trecut fascinant şi un viitor fără nicio istorie.
Căci va curge multă apă pe Dîmboviţa până când fier-betonul, sticla şi termopanul vor asigura călătorului un confort psihic în plimbări visătoare de jur împrejurul Casei Poporului, Catedralei Mântuirii Neamului şi sulelor înfipte lângă CEC, pe lângă Primăverii, alături de Catedrala Sfântul Iosif sau mai ştiu eu pe unde. La fel de adevărat este că nepoţii nu vor gândi nostalgic punându-şi pe videotelefon sau mai ştiu pe ce minune a tehnicii melodiile noastre de azi cântate de dive cu sâni apocaliptici şi de divi ambisex. Sau, mai ştii, poate că undeva, departe în timp ceea ce azi mi se pare de-o stupizenie fără margini („Sexy, sexy, ştiu că mă vrei”) va produce tot atâtea emoţii, reverii precum „Mână birjar/ şi du-mă-n noapte/ cât mai departe/ oriunde ai vrea” iar pub-urile şi McDonalds-urile vor fi cântate ca locurile romantice ale întâlnirilor de început de secol XXI precum „Vrei să ne-ntâlnim sâmbăta seara/ într-o cârciumioară la Şosea?”
Poate şi de aceea, mă aşteptam ca bucureşteanul să iasă din amorţeala zilnică şi din casa, buticul, job-ul lui pentru o oră, două şi să se încline cu reverenţă la secolul ce-a murit odată cu Gică Petrescu, aşa cum a făcut-o când a însoţit-o pe Maria Tănase pe străzile oraşului într-o procesiune simbolică a dispariţiei, odată pentru totdeauna, a vieţii cu măramă ce se desfăşura în iuţeala carului cu boi, dar cu vitalitatea oltenească întâlnită atât în cântecele Măriei cât şi în pasul ferm al olteanului cu cobiliţa, prezenţă familiară în peisajul Bucureştiului. Acum mă gândesc, totuşi, că lumea lui Gică Petrescu a murit cu mult înaintea sa. A început să moară când liniştea patriarhală a micilor funcţionari, dar şi a meseriaşilor cu ştaif (fie ei croitori, cizmari, sobari de sobe de teracotă, maiştri cu categoria a VIa) a început să fie tulburată în tihna ei şi ordinea ei.
Câştigând atât cât, bine chivernisit, banul să ajungă pentru coşul zilnic, o mobilă cumpărată să ţină toată viaţa, perechi de încălţări decente (flecuite doar până la limita bunului simţ), copiii bine ţinuţi, dar nu în risipă şi lux, meseriaşul ăsta sau funcţionarul respectiv avea ritualul lui de sâmbătă seara când luându- şi consoarta la braţ ieşea la o cârciumioară pentru a mânca o fleică, a bea o baterie de vin (vin alb sau roşu adus în clondire de sticlă însoţite de două sifoane) şi a asculta un tangou, un potpuriu, un solist sau o solistă, prezenţe discrete într-un astfel de local, ce oferea atmosferă şi antren, nicidecum petreceri zgomotoase. Nevasta, care robotea toată săptă mână cu gospodăria, cu copiii, cu grădiniţa de flori –ah, sutele, miile de găleţi de apă scoase de-a lungul copilăriei pentru că nu era dezastru mai mare decât să pălească regina nopţii, gura leului sau tufănica -, bolta de vie sau cei doi vişini, cireşi sau caişi (de obicei, zarzări), ei bine, această nevastă merita şi ea clipa aia de destindere de sâmbătă seara.
Păcatele de-o săptămână ale bărbatului – întârzierea la una mică, la bodegă, cu băieţii, ori chiar mici escapade cu vecinice mai zburdalnice ale căror bărbaţi lucrau în schimbul doi şi care, deci, nu veneau acasă până pe la unşpe noaptea – erau spălate de seara aia în care el comanda ferm ospătarului, îi punea vin în pahar şi, neapărat, îi tăia friptura cu gesturi de om care ştie să mânuiască furculiţa şi cuţitul, iar undeva în surdină un glas vesel- ştrengar cânta a pocăinţă: „Du-mă acasă, măi tramvai/ du-mă, du-mă ce mai stai/ du-mă la căsuţa mea/ noaptea se lasă în mahala/ şi câinii latră a pustiu/ la o portiţă stă cineva/ şi mă aşteaptă ca să vin”, pentru ca mai târziu fiorii nopţii şiai paharelor de vin să aducă aminte că totul e trecător pe lumea asta şi de aceea trebuie să te bucuri să trăieşti şi să mori aşa cum ai trăit: „Uite-aşa aş vrea să mor/ cu paharul lângă mine/ să scriu când o fi momentul/ cu vin roşu testamentul”.
Lumea lui Gică Petrescu nu se consuma nici în gura Oborului – chiar dacă o evoca -, nici în zecile de bodegi ce se înşirau ca mărgelele pe aţă în cartierele oraşului, ci în aceste cârciumioare curate în care ospătarul ştia să schimbe faţa de masă când el şi ea luau loc (chiar dacă nu făcea altceva decât să o întoarcă pe dos!), stătea deferent la un metru până când se hotărau, cu prosopul pe-o mână şi uşor aplecat, care mulţumea reverenţ ios pentru bacşişul de un leudoi şi nu uita să-i conducă până aproape de ieşire poftindu-i şi altădată. Ceea ce se şi întâmpla, chiar dacă această dată viitoare nu însemna neapărat sâmbăta ce urma, ci sâmbăta din săptămâna în care el lua chenzina sau lichidarea.
Constantin Stan
