Am încredere în destinul literar al celor care îşi propun să povestească şi mai şi ştiu s-o facă. Pe vremuri, ani de zile, am mers în călătorii de documentare împreună cu Costi Stan. Eu vedeam realităţi, el – utopii. În mintea lui se năşteau poveşti, pe când eu vedeam numai ceea ce se lăsa văzut.
Anamaria Ionescu povesteşte: cursiv, poate cam prea exact, cam prea ironic (mai e loc de nuanţe, de sugestie). Cumva, previzibil. Pentru a fi, spre final, şocantă. Sunt etapele devenirii unui prozator. I se cuvine atenţia cititorilor.
„Lidia îşi lăsă scaunul pe spate pentru a se putea bucura de soarele care năvălea generos prin trapa deschisă a maşinii. Luase de acasă nişte cd-uri cu muzică clasică pentru ca ea să se poată relaxa, iar Cristi să conducă liniştit. Demersul se dovedise, însă, inutil, deoarece copiii luaseră cu ei un playstation portabil pe care făceau, probabil, simulări pentru Apocalipsă, pentru că a naibii porcărie făcea un zgomot inimaginabil.
Lidia încercase să aplice o metoda ioghină de relaxare: închizi ochii şi te gândeşti la un cer albastru cu un norişor alb pe el. Aproape reuşise, când războiul pentru dominarea playstation-ului de pe bancheta din spate intră în faza zgomotoasă. Ţipete, palme, ghionturi şi proteste făceau condusul tatălui dificil şi odihna mamei să se ducă pe apa sâmbetei.
– Opreşte la benzinăria aia, te rog., spuse liniştit Lidia.
Cristi execută manevra. În momentul în care opri motorul, Lidia se adresă copiilor:
– Jos, acum!
Cei mici coborâră, conştienţi că au dat de belea. Lidia făcu la fel. Îi aşeză pe Ancuţa şi Andrei pe o bancă şi le spuse:
– Să vă fie foarte clar: asta nu e excursia voastră, ci a mea. Şi pentru că eu sunt o mamă bună şi draguţă, v-am luat şi pe voi. Dar nu vă forţaţi norocul! Dacă mai aud scandal cât de mic până la Timişoara, vă promit că patru zile, cât stăm acolo, veţi avea bonă şi nu veţi ieşi din cameră, clar?
Când mama spunea o vorbă, era vorbă, iar acum era supărată, aşa că micuţii nu scoaseră un cuvânt. Doar dădură uşor din cap.
– Perfect. Acum daţi-mi prostia aia!
Andrei vru să dea glas unui protest. Ancuţa, însă, îi articulă un ghiont, îi luă gadgetul din mână şi îl dădu mamei.
Fără alte cuvinte, Lidia aduse copiii la maşină şi îşi reluară drumul.
Lui Cristi îi venea să îşi sărute soţia non stop: în sfârşit, era linişte. Copiii, aflaţi sub interdicţia de a face scandal, au adormit curând. Acordurile muzicii clasice destindeau treptat atmosfera, iar Lidia putea, în sfârşit, să se relaxeze folosind tehnica norişorului alb. Cristi redescoperea, treptat, plăcerea condusului la drum lung. Mascat perfect cu ajutorul ochelarilor de soare, îşi privea din când în când soţia, reamintindu-şi de modul în care frumuseţea, inteligenţa şi eleganţa ei naturală îl cuceriseră cu ani în urmă. În fine, nu chiar atât de mulţi… Începu să se gândească la momentele de început ale relaţiei lor, la felul în care Lidia renunţase la visurile ei şi o luase pe drumul lui, la măiestria ei în a-i struni pe dracii ăştia de copii, şi între noi fie vorba, dacă avea câte o zarvă de-asta pe zi, nu e de mirare că stătea prost cu nervii. Şi, dintr-o dată, excursia asta nu mai părea atât de neplăcută.
Cristi dovedise şi el inspiraţie atunci când renunţase la cazarea într-un hotel de trei stele pentru o pensiune ascunsă pe o străduţă în spatele catedralei. Lidia fusese fermecată din prima clipă de camera de culoarea vişinei putrede. Mai mult decât atât, pensiunea beneficia şi de o curte interioară unde era amenajat un mic loc de joacă pentru copii. Deşi cei doi părinţi îşi făceau reale griji pentru soarta colocatarilor din pensiune atunci când micii năzdrăvani vor pune stăpânire pe leagăne şi tobogan.
Odată ajunşi la destinaţie, Cristi se afundă în mailuri şi documente pe laptop, copiii au pornit războiul pentru stăpânirea telecomenzii, iar Lidia decise să îi ignore pe toţi. Apelă la sfatul unei prietene din oraş şi îşi stabili o programare la un salon de coafură pentru a doua zi dimineaţă. Apoi se duse pe terasa pensiunii pentru a savura un gin tonic în compania apusului de soare….
Dimineaţa aduse cu sine multă agitaţie în familie. Copiii insistau să ştie de ce ei nu puteau merge cu mama lor şi erau nevoiţi să petreacă ziua cu tatăl, care „nu era deloc nostim”. Cristi era prea îmbufnat pe toată situaţia şi se ascundea în spatele ziarului, iar Lidia se învârtea de colo colo, aranjându-se. Se mulţumi să îşi apostrofeze copiii pentru denigrarea tatălui. Deşi, în sinea ei trebuia să recunoască: cei mici aveau dreptate. Soţul ei nu mai era de ceva vreme amuzant. Iar copiii simţeau asta. Nu îi poţi minţi.
Lidia decretase din capul locului că nu va merge cu „grădiniţa” după ea şi nu va pierde junătate de zi pentru a găsi o bonă. Dacă voia să vină cu ea la lansare, Cristi trebuia să o găsească.
Bărbatul ar fi vrut să meargă cu ea. Nu prea voia să îşi lase nevasta singură în compania libidinosului ăluia cu pretenţii intelectuale, chiar dacă era vorba de o manifestare publică unde erau mulţi participanţi. Dar, a naibii să fie de treabă, nu ştia cum se face căutatul de bonă. Se simţea ca în bancul ăla cu tipul a cărui nevastă pleacă în delegaţie, drept pentru care el trezeşte copilul, îi dă să mănânce, îl îmbracă şi îl duce la grădiniţă. Odată ajuns acolo, stupoare! Educatoarea îi spune că micuţul nu face parte din colectiv. La a doua şi a treia grădiniţă, la fel. Până la urmă, puştiul, uşor îngrijorat, îi spune: – Tati, mai încercăm odată, dar pe urmă mă duci şi pe mine la şcoală?
Lidia părea să ignore toate frustrările şi toată agitaţia. În realitate, însă, le savura, moment cu moment. Era ocazia perfectă pentru a le arăta cum e fără ea. Ce se întâmplă atunci când mama nu se mai implică. Cine a spus „dulce-i răzbunarea” ştia al naibii de bine despre ce vorbeşte.
Cât tupeu trebuie să ai să îţi organizezi lansarea în sala de spectacole a Operei din Timişoara şi să speri că o să o şi umpli? Adelina, prietena ei din timpurile când ieşea cu Eduard, îi spusese că circula un zvon cum că Eduard dăduse bani studenţilor ca să umple sala. Chicotiră amândouă zgomotos, ceea ce atrăsese atenţia marelui scriitor.
– Lidia? Chiar tu eşti? Ce surpriză! M-am gândit eu că Adelina pune ceva la cale. Ce bine îmi pare că te văd!
„În traducere liberă – ce bine că ai venit să vezi ce mare şi ce tare sunt!”, gândi Lidia, în timp ce lăsa un pic de ruj pe obrazul creatorului. Schimbul de amabilităţi continuă câteva minute, apoi Eduard se scuză, spunând că are nişte treburi de rezolvat.
– Trebuie să îi pupe în fund un pic pe critici. Leşină ori de câte ori citeşte ceva de rău la adresa lui, comentă acid Adelina.
Abandonată temporar de prietenă, plecată într-o misiune urgentă de refacere a machiajului, Lidia privi puţin în jur. Locaţia era literalmente sufocată de poze şi postere cu moaca lui Eduard. Prea multe. În sală, din loc în loc, erau teanculeţe cu noul volum. În colţul din dreapta al scenei văzu o mică bibliotecă în care erau frumos rostuite ediţii din celelalte două romane ale lui. Întregul decor voia să sugereze o sufragerie primitoare. Marele autor avea să stea într-un fotoliu victorian. Eduard alesese un costum gri deschis, cu o cămaşă bleu, menită să-i pună în valoare ochii albaştri. Parcă pe vremuri erau mai albaştri, gândi Lidia.
– Te-am prins, vrăjitoareo! De ce zâmbeşti, ce drăcovenie ţi-a mai trecut prin căpuşorul ăla blond?, întrebă Adelina, întoarsă, în mijlocul evenimentelor, cu nasul repudrat.
– Băiatul ăsta a luat cursuri de cultul personalităţii de la Ceauşescu direct. Ce naiba e cu el? Înainte nu era aşa…
– Ba da, doar că tu nu aveai ochi să vezi.
– Şi carţile lui?
– Nu le-ai citit?
– Doar pe prima. Şi mă lua cam repede somnul, pentru un thriller politic.
– Prima a fost un dezastru. Eduard nu s-a documentat deloc. Tot ce ştia despre dedesubturile politicii externe americane învăţase de la Frederick Forsyth şi John Case. A născut un fel de James Bond, intelectual şi plicticos. Ghiotura de bani băgată de maică-sa în publicitate nu au putut salva cartea. Dar l-a menţinut pe Eduard în atenţia presei literare. A doua carte a fost ceva mai bună. Personajul principal era un tip care se desparte de soţia lui în timpul revoluţiei din decembrie 1989 şi devine alcoolic violent.
– Auch! De unde a mai scos-o şi pe asta?
– Omul este o permanentă sursă de depresii. E specialist în aşa ceva.
– Şi asta, ultima?
– Naiba ştie. Eduard nu a vrut să povstească nimic despre carte. Dar pun pariu că tipul ăla din ultimul rând te poate lămuri.
– Care tip?
– E unul în spate. A venit cam acum o oră şi nu şi-a scos mutra din carte de atunci.
Un sunet de mobil interveni şi Adelina se îndepărtă pentru a putea vorbi. Lidia se îndreptă către o măsuţă şi luă un volum. Îl deschise: „Viaţa mea este o reală dramă. Ca şi a ta. Sau a ei. Totul e o tragedie. Nici n-ar fi trebuit să existăm!” Băiatul ăsta e dus cu pluta. Cine naiba ar citi o carte care începe aşa?
Plictiseala părea să fie cuvântul de ordine. După ce că îşi plătise audienţa, Eduard adunase o serie de profesori, savanţi şi naiba mai ştie ce, ca să-l laude până la îngreţoşare. Încet-încet începe să îşi amintească de ce l-a părăsit. De undeva, dintr-un sertar uitat al minţii, ieşi la ivelă petrecerea majoratului ei. Eduard, pe atunci prietenul ei, nici măcar nu a dansat cu ea. A stat toată seara cu tatăl ei şi cu prietenii acestuia, încercând să îi impresioneze cu spoiala lui de cultură. Încerca cu disperare să regăsească ceva din tânărul fermecător de care se îndrăgostise nebuneşte cu ani în urmă.
Dar, pentru că voia să se simtă bine, hotărî să uite de fascinaţia ei din tinereţe şi să savureze momentul. Asta cu atât mai mult cu cât nu îi scăpaseră ocheadele lui Eduard. O amuzau. O flatau. Singur, tipul din ultimul şir de scaune continua să citească volumul ca şi când ar fi fost cea mai fascinantă carte de pe pământ. Era decisă să îl abordeze pe individ. Avea chef de un pic de flirt în momentul acela. Îşi verifică rujul în oglinjoara din buzunarul genţii, îşi aranjă gulerul şi făcu primul pas către atac. Cel de al doilea fu întrerupt de un strigăt: – Fugiţi! Ardeee!
Se întoarse, dar pe moment nu văzu nimic, doar oameni uimiţi. Un nou strigăt atrase atenţia tuturor, în partea dreaptă a scenei. Expoziţia cu volumele lui Eduard ardea în vâlvătăi.
– Faceţi ceva! Salvaţi-mi opera!
Ordinul imperativ şi uşor disperat venea, bineînţeles, din partea scriitorului. Eduard îşi vedea inestimabila creaţie arzând cu vigoarea unui foc de tabără. Şi înnebunea mai tare cu fiecare secundă care trecea. Panica punea stăpânire pe toţi cei prezenţi, dar pentru câteva secunde – un minut, poate – Lidia a savurat disperarea „marelui prozator” ca pe un capriciu delicios. Ar fi putut fi o catastrofă, căci elementele textile ale decoraţiunilor de pe pereţi s-au aprins precum fitilul unei bombe. Panica creştea proporţional cu răspândirea flăcărilor pe pereţi. Toată lumea ţipa şi fugea care încotro. Peste întreaga hărmălaie, îl puteai auzi pe omniprezentul Eduard urlând ceva despre valoarea şi unicitatea cărţilor sale şi de ce trebuie ele salvate.
Numai Lidia încremenise. Precum pisica împietrită în lumina farurilor maşinii, la fel şi ea se simţea incapabilă să mişte sau să strige. Privea flăcările crescând în jurul ei şi nu se putea desprinde şi fugi. Probabil nu a realizat că fumul începe să facă aerul greu de respirat. A simţit doar prezenţa unei gheare în gât şi a început să tuşească. Din cauza fumului, nu mai veadea clar. Panica a pus stăpânire pe ea. În confuzia creată, Lidia nu şi-a mai putut aminti unde e ieşirea. S-a speriat şi s-a ghemuit lângă un scaun. La un moment dat, două mâini puternice au ridicat-o. De-abia când a ieşit din clădire a realizat că omul care o salvase era soţul ei.
– Tu? Cum….
– Atât de mult ţi-ai dorit să vii aici încât m-ai făcut curios. Şi, oricum, nu era să te las singură cu marele scriitor. Dacă ai fi fost ispitită?
– Si copiii?
– Am găsit o bonă. Am avut noroc….Tu eşti bine?
– Acum, da. O încurcasem rău….Mă bucur că ai fost aici. Stai puţin…tu eşti tipul care citea cartea, nu?
– Nasoală! Rău! Cine puii mei îl susţine pe ăsta?
Cristi şterse faţa soţiei cu o batistă de hârtie. Ea zâmbi. S-au privit în ochi un moment. Pentru că nu ştiau ce să zică, s-au ridicat să plece. Deschizând portiera maşinii, Cristi îi spuse nevestei, aşa, în treacăt:
– Romanele tale sunt cu mult mai bune.
– Poftim?
– Mai ales cel despre bătrânul care a fost în război. Superbă poveste.
Lidia rămăsese cu gura căscată. Cristi se suise în maşină ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ştia că reuşise să îşi uimească nevasta. Oftă şi spuse:
– Ştiu că tu ai impresia că eu nu văd nimic în afară de munca mea. Dar nu-i aşa. Ştiu că tu te zbaţi ca totul să fie bine acasă. Şi cu copiii. Şi apreciez asta. Am ştiut şi de cărţi. Le-am citit şi mi-au plăcut. Cred că merită publicate. Vreau să te ajut. O să facem publicitate în stil mare. Numai că eu nu ştiu cum să spun ceea ce simt. Pur şi simplu nu ştiu….
– Ssst…. Lidia îşi aşeză mâna peste cea a soţului ei. Cristi o privi şi zâmbi.
– Unde vrei să mergem, iubito?
– Să luăm copiii. Cred că au înnebunit şi dădaca, şi întreaga pensiune. Ne schimbăm şi mergem la Şoimuş, la cetate. Să alerge până cad laţi…
Pufniră amândoi în râs, iar Cristi demară în trombă. Startul a fost atât de entuziast încât aproape a tăiat faţa unui microbuz.
– Fiţos imbecil de Bucureşti!, strigă şoferul furios.
Conflictul se opri aici, pentru că cei doi din limuzina neagră au oferit ca răspuns nişte hohote sincere de râs.”
