Am ajuns aici printr-o întâmplare, dar sincer spun că Olteniţa îmi place, aşa orăşel cum este. În plus, mă leagă de el multe amintiri frumoase. Aici mi-a venit ideea (mai ales că, în textul ce urmează e vorba, în treacăt, şi de aceasta mică localitate) ca, la sfârşit de an, să fac un dar unor tinere scriitoare în devenire, care mi-au trimis spre o primă lectură cărţile lor.
Am să încep cu un volum de proză, al cărui titlu provizoriu este “Camera obscură”. Îi aparţine unei jurnaliste de la Radio România (de la Antena satelor, mai precis), pe nume Anamaria Ionescu, nimeni alta decât fiica regretatului om de radio Mihai Ionescu, acela care a inventat populara emisiune “De toate pentru toţi”, avându-I ca prezentatori pe Coca Andronescu şi Mişu Fotino. Scrie fluid şi interesant, dar mai ales modern, gen Gavalda sau Nothomb. Sunt curios cum va fi receptată de pretenţioşii cititori ai rubricii, dar am curajul să le-o propun. Astazi, prima parte a unei nuvele care se cheamă, simplu, “Călătorie în familie”:
“- Nu mai pot! Nu mai pot!, spuse Lidia sacadat, mărşăluind prin sufragerie precum soldatul sovietic.
Pe Andreea ar fi pufnit-o râsul, dacă furia Lidiei nu ar fi fost cât se poate de reală. Mocnită, dar reală. Deşi, sincer, Andreea nu prea înţelegea de ce. Era încă tânără, măritată cu un bărbat care o iubea ca pe ochii din cap, avea doi copii frumoşi foc şi stăteau bine financiar. Adevărul e că Lidia avea fiţe în cap cât China.
– Ce s-a întâplat?
– S-a întâmplat că nu mai suport. Mi-a ajuns cuţitul la os!
– E, hai! Chiar aşa?
Lidia se opri din patrulare şi îşi fixă privirea asupra prietenei ei. Andreea stătea pe canapea cu picioare le sub ea, cu pisica torcând în braţe. Încerca să pară seriosă şi receptivă, dar în colţul gurii se ivea, discret, un zâmbet. Nu o credea, nu o înţelegea şi, ceea ce era şi mai rău, nici măcar nu încerca. Pentru Andreea, Cristi era un fel de Făt Frumos călare pe un cal alb, care poposise, din greşeală, la fiţoasa Lidia în loc de zeiţa înţelepciunii şi toleranţei, Andreea.
– Eu ştiu ce gândeşti tu. Dar habar n-ai despre ce vorbeşti. Ai ajuns la nişte concluzii pripite, bazate numai pe aparenţe. Eşti tot atât de superficială pe cât mă acuzi pe mine că sunt. Doar că eu nu îmi dau aere de Fecioara Maria în dizgraţie.
– Draguţ. Poate că ar trebui să plec, spuse Andreea tăios.
– Poate, dar asta nu ar face decât să confirme ceea ce spun eu.
Andreea se simţi atrasă în capcană şi se limită la proteste surde şi îmbufnate. Lidia le ignoră cu succes şi continuă imperturbabilă:
– M-am săturat să fiu tot timpul considerată oaia neagră în povestea asta: toţi aveţi impresia că sunteţi deţinătorii adevărului absolut cu privire la relaţia mea cu soţul meu. El e Sfântul, eu Păcătoasa. E simplu, nu?
Felul în care Lidia a spus „soţul meu” a făcut-o pe Andreea să simtă un pumn în stomac. Lidia o taxa periodic pentru faptul că îi mărturisise, cu prilejul unei beţii crunte, că este îndrăgostită de Cristi. Un fin, dar persistent sentiment de vinovăţie o determină să-şi îndulcească uşor atitudinea.
– Recunoaşte că, din afară, totul pare roz…
– Ca şi mărul cel frumos de pe tarabă, care pe dinăuntru e plin de viermi… În fine, nu chiar aşa, dar cam pe-acolo, zise Lidia zâmbind amar.
Poate că voia să afle cum îi merge în căsnicie bărbatului de care era amorezată. Sau poate pur şi implu voia să îţi înţelegă şi să îşi consoleze prietena.
-Ce se întâplă, Lidia? Ce e cu tine?
– Cred că m-am săturat să fiu un ornament în viaţa lui Cristi. Când îmi făcea curte, am crezut că este sincer atunci când spunea că mă place aşa cum sunt. Îmi ziceam că timididatea şi ezitarea lui se completează fericit cu dinamismul şi nebunia mea. Acum, însă, Cristi şi-ar dori o femeie tăcută, liniştită şi resemnată, ceea ce eu nu voi fi niciodată. Fiecare lucru pe care vreau să îl fac cere urlete, ţipete, insistenţe, comportamnet isteric. Indiferent despre ce este vorba: ruj, rochii, jucăriile copiilor, mobilier, maşină, nunţi, botezuri sau înmormântări. De exemplu, excursia de weekend-ul ăsta. Atâtea crize a trebuit să fac pentru ea, încât nu mai pot nici măcar să mă bucur.
-Plecaţi cu toţii?
– Da.
– Unde?
– La Timişoara. La lansarea cărţii lui Eduard.
Dacă cineva ar fi vrut să ilustreze perplexitatea, tot ce ar fi trebuit să facă ar fi fost să o fotografieze pe Andreea după ce a auzit acest răspuns. Lidia îşi făcea de lucru cu nişte fructe care se încăpăţânau să nu stea pe farfurie, sesizând cu coada ochiului amestecul de revoltă şi uimire din reacţia prietenei ei. Nu fără o oarecare maliţiozitate… Andreea era vădit încurcată şi nu ştia ce să zică. Se mută de câteva ori de pe un fotoliu pe altul, îşi trecu mâna prin păr, iar, într-un final, spuse:
– Adică..tu pleci cu soţul şi copiii până la Timişoara ca să asişti la lansarea cărţii fostului tău iubit…
– Da.
– … După care ai suspinat ani de zile?
– Da… Mă rog, nu numai asta. O să vizităm oraşul, împrejurimile…Vară-mea zice că e o biserică catolica foarte frumoasă la Radna.
– Şi lui Cristi îi convine?
Lidia ridică privirea şi se uită la Andreea fără să îşi ascundă iritarea.
– Nu ştiu, Andreea. Nu cred. Dar o va face. Şi ştii de ce? Pentru că vreau eu. Pentru că are multe păcate de răscumpărat. Pentru că, atunci când m-am măritat cu el, mi-a promis că mă va sprijini să îmi public propriile lucrări literare, iar acum nici serviciu nu mă lasă să îmi iau. Pentru că mi-a trântit doi copii, spunându-mi că mă va ajuta să îi cresc, iar acum mă lupt singură cu ei. El nu ştie şi nu îl interesează nimic: nici la ce şcoală sunt, nici când au serbare, nici daca iau note bune sau proaste, dacă au prieteni sau participă la vreun cerc. Pentru că găseşte ceva de reproşat în fiecare lucru pe care îl fac şi şi-a dat seama că a sărit peste cal şi sunt pe cale să explodez. De asta o face: pentru că merit din plin!
– Bine, dar..
– Dar, ce? Mă duc să asist la o lansare de carte, nu să mă f** cu Eduard. Vreau măcar să văd cum s-a putut el realiza, dacă pe mine nu m-a lăsat viaţa. Ştii că am scris două cărţi? Nici soţul meu, nici familia mea nu ştiu şi nici nu le pasă. Pentru voi este doar o toană. Ei bine, nu este o toană!, spuse Lidia, iar mâna izbi masa involuntar.
În acel moment uşa se deschise iar îşi făcu apariţia mutricica ciufulită a Ancuţei.
– Mami, Andrei nu mă lasă şi pe mine la calculator. El se joacă de o oră…
Lidia se duse fără o vorbă la sertarul de jos al dulapului de la bucătărie. Luă de acolo un ciocan şi îl puse pe bar. Cu o voce calmă se adresă apoi fiicei sale:
– Cine, ce şi cum nu mă interesează. Aveţi cinci minute să potoliţi zarva, alfel vin peste voi cu ăsta – şi arătă ciocanul – şi fac praf calculatorul. Ne-am înţeles?
Andrei, care apăruse şi el cu o „petiţie” pe vârful limbii, se mulţumi să îi şoptească soră-sii:
– Te las pe tine la calculator şi mă uit la desene. Hai să o lăsăm pe mama, are treabă.
Şi dispărură amândoi.
Lidia făcu o nouă serie de cafele, asezonate cu sucuri şi plăcinte. Atmosfera părea un pic mai destinsă, aşa că Andreea dădu glas unei nedumeriri:
– De ce vrei tu să faci chestia asta?
Gazda se lasa pe speteaza canapelei şi oftă.
– Nu e ceea ce crede toată lumea. Nu încerc reînvierea unui amor din tinereţe. Dacă asta aş fi urmărit, nu mă duceam cu soţul şi cu copiii după mine. Vreau doar să arunc o privire asupra unei altfel de vieţi. Să văd cum ar fi putut fi dacă în loc să mă mărit şi să fac copii, aş fi plecat cu Eduard la Salonul literar de la Berlin. E ca atunci când intri într-o galerie de artă: nu ai bani să cumperi vreun tablou, dar asta nu înseamnă că nu poţi să-ţi imaginezi cum ar arăta una din acele lucrări la tine în sufragerie.
„Nu că tu ai face vreodată aşa ceva…” Una din frustrările Lidiei era că nu mai avea în jurul ei oameni cu care să vorbească despre hobby-urile sale. Îi era dor de lungile discuţii nocturne cu tatăl ei. Doamne, cât de dor îi era!…Tatăl acela, Dumnezeu să îl ierte, era un om cu care puteai vorbi ore întregi fără să te plictiseşti. Fiul unui morar din Ialomiţa, dovedise de mic aptitudini intelectuale aparte. Când profesorii i-au spus morarului că are un fiu cu o inteligenţă mult peste medie, omul n-a stat pe gânduri. A vândut din pământ şi şi-a trimis progenitura la cele mai bune şcoli. Acest Moromete a mers, însă, până la capăt. Morarul şi-a supravegheat fiul, a avut grijă să înveţe bine şi a sesizat şi îngropat în faşă orice tentativă de rebeliune datorată vârstei. Puştiul a devenit adolescent, adolescentul s-a transformat în tânăr student la matematici.
Următorii paşi au venit gradat şi firesc: profesor de liceu, asistent universitar, profesor la facultate, doctorat… Tatăl Lidiei nu a făcut progrese extraordinare, nu a sărit peste etape, nu a uluit lumea. Dar s-a dovedit a fi un matematician riguros şi un intelectual de clasă. Deschis, fără preţiozităţi gratuite, îi plăcea să fie înconjurat de lucruri elegante prin simplitatea lor. Şi aşa cum şi-a ales masa simplă de stejar, rafturile pentru bibliotecă, vasele de ceramică, presse-papier-ul din abanos, tot aşa şi-a ales şi nevasta: o femeie simplă, bibliotecară în Olteniţa, pe care a întâlnit-o în timpul unei călătorii cu trenul. Toţi au fost surprinşi, unii nu au fost de acord, dar el ştia cel mai bine ce să aleagă. Nu-i trebuia te miri ce fandosită crescută în puf, cititoare de Henry James şi Jane Austin, pentru care fiecare zi trebuia să fie o poezie.
Avea nevoie de o parteneră decentă, harnică şi familistă, care să fie ancorată în realitatea prozaică a vieţii de zi cu zi, dar care să fie suficient de dotată intelectual încât să aprecieze inteligenţa lui şi să îl respecte. Socotelile sale „de acasă” s-au dovedit doar în parte compatibile cu cele „din târg”, dar alegerea a fost cea potrivită. Femeia, Marga, cuminte şi realistă, a înţeles că avea noroc: pe de o parte, acestă căsătorie îi dădea şansa să scape de oraşul prăfuit şi anost, iar pe de altă parte, soarta îi dăruise un bărbat adorabil, cutivat, atrăgător şi care – şi asta era cel mai important – avea între el şi pământ un strat considerabil de luft. „Cam aşa!” spunea femeia zâmbind şi marcând cu arătătorul şi degetul mare al mâinii stângi o porţiune de aer de vreo 5 centimetri. Omul era un poet al matematicii. Pe cât era de riguros în ştiinţa sa, pe atât era de neancorat în realitatea care îl înconjura.
Marga era cea care se lupta cu nevoile casei, cu neajunsurile, cozile, exigenţele soţului şi neastâmpărul fiicei sale. Aşa încât „sarcinile” s-au împărţit rapid şi natural: el era responsabil de tot ce se petrecea în afara casei – socializare, vacanţe, ieşiri în oraş. Ieşirile soţiei vizau treburile casei: piaţa, plata facturilor, relaţiile la casa de comenzi, expedierile poştale. În schimb – era căpitan acasă. Tot ce se petrecea „în saptele uşilor închise” era sub comanda ei: zilele de curăţenie, aşezarea mobilei, decorarea de sărbători, tot. În mod logic şi firesc, ar fi trebuit să o poată ţine din scurt şi pe puştoaica rebelă precum buclele ei cu tente aurii. Dar odată ajunsă la adolescenţă, Lidia s-a lăsat cucerită de lumea tatălui ei, de cărţi şi discuţiile interminabile din biroul mansardat în care Marga nu prea intra, nu pentru că nu i-ar fi fost permis, ci pentru că acolo se simţea complet străină şi nesigură.
Adolescenta Lidia se dovedise a fi un amestec ciudat: iubea cu aceeaşi pasiune cărţile, mirosul de tipar, parfumurile, fardurile şi hainele. Trecea cu o viteză ameţitoare de la romanele lui Vintilă Corbul la bluzele pe care unchiul Andreei le procura de la un marinar din Constanţa. Tatăl fetei glumea spunând că fiica lui este un cameleon deghizat. În liceu, atitudinea de „divă locală” a Lidiei a făcut din ea obiectul admiraţiei împletite cu invidia tuturor celorlaţi. Toţi aveau convingerea că Lidia va ajunge un cunoscut fotomodel, o mare scriitoare, Cineva. Viaţa a vrut, însă, altceva. Lidia a devenit ceea ce nimeni nu se aştepta: o familistă. Surprinzător, visătoarea de altă dată s-a dovedit a fi o mamă bună, gospodină eficientă, în general – o femeie extrem de pământeană.
Toţi cei din jurul ei au crezut că visele boeme ale Lidiei sunt de domeniul trecutului. Ultimele luni scoseseră însă la iveală frustrările femeii. Vestea că Eduard avea să publice cel de al treilea roman fusese picătura care umpluse paharul. Lidia simţea că până atunci nu făcuse decât să se dăruiască familiei, prietenilor, soţului, societăţii. Făcuse ceea ce lumea aştepta de la ea. Acum era rândul „lumii” să îi dea, în sfîrşit, ocazia să îşi împlinească visele. Determinarea, vecină cu furia, cu care Lidia pusese piciorul în prag îl făcuse pe soţul ei să îşi înghită frustrările şi protestele şi să îşi dea acordul pentru mult discutata excursie.”
Va urma
Dan Mucenic
