Timp de 80 de ani, pe cuprinsul întregului Pământ, Nor colindase, iar când tolba îi era plină… capul uşor şi l-a întins. Armată de zei din ceruri se coborî, sufletul nepreţuit al prinţului să îl ridice. Nor era împlinit. A realizat mai mult decât sperase, viaţa de om îl călise pentru misiunea ce îl aştepta. O singură durere pe Nor îl mai presa, era iubirea pentru Alexandra care în piept o mai purta. Patru legiuni din armata zeilor sufletul acestuia nu îl puteau ridica. Jumătate, mai apoi toate legiunile zeilor pe Pământ încet se coborau, sufletul greu al prinţului nu puteau al clinti. Împăratul, cerul mai aproape îl aduse, galaxia în jurul Pămâtului roia precum albinele în jurul stupului. Sufletul zeului zeilor suferea, sânge luminos din el curgea, inima fărâmiţată, împrăştiată peste un sat de munte era. Nimeni durerea din piept acestuia nu-i putea stinge, suferea pentru Alexandra. Nu lăcrima, în schimb inima era cea care plângea.
„Hai fiule în frunte zeilor să stai/
Tu eşti cel ce este şi cel ce în veacuri va dăinui/
Puritatea şi perfecţiunea inima omului nu a putut primi/
Tu eşti viitorul, drumul spre porţile fericirii doar tu îl ştii/
Hai fiule în ceruri destinul de al împlini”.
Vorbele împăratului pe Nor spre ceruri îl făcu a privi, viaţa de pământean se sfârşi, la leşul de muritor trebuia a renunţa. Peste Pământ acesta pentru ultima dată privi, şi aşa rosti:
„Mă înalţ de unde acum cu 80 de ani am coborât/
Inima, pe jumătate, pe Pământ o voi lăsa/
Iubirea pentru tine timpul nu o va schimba/
Când soarele părul ţi-l va mângâia/
Zeul zeilor prin el se va juca/
Când ploaia pe frunte îţi va cădea/
Prinţul zeilor te va săruta“.
Sufletul zeului Nor se urni, spre cer se ridica, ploaie caldă de stele peste pământeni cădea. Mantie de aur pe umerii prinţului curtenii puneau şi cu adânc respect în faţa acestuia se înclineau.
Într-un petic al Pământului, sub poale de munte, pe Alexandra, bătrâneţea şi boala o ajunseseră. Într-o odaie, pe un pat de paie, ultimile clipe femeia zilele şi le trăia. Viaţa alături de Dragoş o nefericire fusese, fiorul rece al violenţei era cel care viaţa i-o ghidase. Un copil bărbatului aceasta nu a putut a dărui, pumnii acestuia pedeapsă i-au fost. În serile răcorose din iernile târzii, sub protecţia focului din sobă, la Nor gândul îi sărea. Iubirea către fiul zeilor nu avea margini, o iubire care alinare peste rănile fizice medicament acesteia îi era. O dragoste bolnavă mintea i-o tulburase, micismul fiinţei umane către absolut nu a putut privi. Regretul, viaţa i-a călăuzit, cu Nor doar în ceruri se putea întâlni.
După tronul împărăţiei cereşti, Nor la Alexandra privi. Aceasta era bătrână şi trupul veştejit îl avea, el în schimb frumoasă o vedea, iubirea pentru muritoare nu se stinse. În vis iubitei îi apăru, era frumos precum un Luceafăr, iar ea era tânăra şi din ochii albaştri scântei a dragoste îi sclipeau.
Alexandra: „Te iubesc, dragostea pentru tine în mine nu va înceta să pulseze, dar acum e prea târziu. Eu mă sting iar tu, astru între stele mereu vei dăinui. Din pământ m-am născut şi în el mă voi duce, dorul, stavilă în mormântul rece îmi va fi”.
Nor:
„Eu sunt zeul zeilor, cel ce moartea nu cunoşte/
Legile universului pentru tine eu le voi schimba/
Cursul vieţii şi al morţii matca o voi deturna/
Nemurirea prin venele tale va curge/
Lângă mine, fericirea absolută o vei cunoaşte/
Întinde mâna iubita mea, de trupul muritor te vei lepăda/
Împărăţia cerurilor şi cheile universului în mâinile tale vor sta“.
În momentul acela magic, pentru moment toate galaxiile au încremenit, totul era cuprins de nemişcare. Liniştea asurzitoare era singura care mai vibra, în rest timpul în loc stătea. Bătrânul Timp la Nor veni şi către acesta în vorbe pline de duh îi şopti: „Tu eşti cel ce trebuia să fie şi să dăinuie peste tot şi toate. Drumul, vechi Titani ţi l-au hărăzit. Tu, iubirea în cer o vei duce, regină peste zei să fie. Am fost mereu prezent lângă tine şi doar sfârşitul tuturor celor care sunt de lângă tine mă va îndepărta“, grăise Timpul.
Împărăţia cerurilor pentru cei doi se deschise, ei nu erau doi, ci iubirea în unul îi transformase.
Toate zetăţile la nunta lor veniră, alai mare precum nu se mai văzuse. Nor şi Alexandra erau veriga lipsă, ce zeilor cât şi muritorilor le lipsea, cheia fericirii acum în mâinile acestora era. Promisiunea vechilor Titani, formă în iubirea lor a luat, paradisul promis pururea dăinui.
