Răsfoiesc, cu numai o zi înaintea plecării, volumul lui Nicolae Băciuţ „De la San Francisco la Muntele Athos”, o carte de călătorie scrisă cu nerv, la cald. E suprinzător cât de mult timp a afectat autorul meseriei de reporter, aflat permanent în misiune de lucru, în comparaţie cu partea care i-a revenit turistului. M-am declarat învins la acest capitol. Am ales, pentru rubrica de azi un dublu interviu, o dicuţie între gazetarul român N. Băciuţ şi Elena Velisar, ziaristă la „Vocea Americii”, în care cei doi sunt, pe rând, intervievator şi intervievat. Sunt multe de aflat de aici, chiar dacă convorbirea a avut loc în urmă cu 13 ani.
„Elena Velisar, pe numele său adevărat Elena Lazăr, absolventă a Universităţii din Bucureşti, a ajuns în S.U.A. în 1976, după un traseu care a inclus Iranul, Turcia, Baltimorul şi, în sfârşit, Washingtonul.
– Cum ai ajuns la „Vocea Americii”, Elena Velisar?
– Prin concurs.
– La ce secţii ai lucrat?
– Am făcut de toate, pentru că secţia română avea doar 17 redactori, acum rămânând doar 8. De la două ore şi un sfert de emisie am ajuns acum la o oră, de la 6 la 7 dimineaţa, şi suntem preluaţi de posturi afiliate.
– Care a fost perioada cea mai grea de când lucrezi la „Vocea Americii”?
– Din punct de vedere al prezentării materialelor prompte şi la obiect a fost anul 1989 şi după aceea o scurtă perioadă.
– Cum vă informaţi, de obicei?
– „Vocea Americii” are un „creier” central, unde converg toate informaţiile din diverse surse şi apoi sunt dirijate spre secţii. Întotdeauna, însă, doar după două surse de confirmare se dădeau ştirile. Întotdeauna am ascultat ambele părţi. Apoi, obiectivitatea era de bază.
– Cum au fost, în general, reacţiile ascultătorilor din ţară?
– După Revoluţia din decembrie 1989, am primit foarte multe scrisori. Până atunci, doar pe căi ocolite acestea ajungeau la noi. Am făcut şi fac Poşta redacţiei. Înainte nu făceam referiri la nume pentru a-i proteja pe corespondenţi.
– Ce ar fi definitoriu pentru acest post, în cei peste 50 de ani de existenţă? În primul rând pentru redacţia română?!
– Cred că dorinţa de a informa corect, echilibrat, prompt, nu în ultimul rând, ataşamentul şi respectul pentru ascultătorii noştri.
– Sunteţi ascultaţi şi de românii din diaspora?
– Nu în mod special. Noi suntem pentru extern, pentru cei din ţară.
– Crezi că profesional ai reuşit să te împlineşti la „Vocea Americii”?
– Întotdeauna mai e ceva de completat, deşi e profesiunea în care m-am simţit cel mai bine.
– Elena Velisar, care erau şansele ziariştilor care au venit din România în S.U.A.?
– Eu n-am fost ziaristă în România. Cred că aici ziariştii au posibilitatea să să-şi exprime părerile fără a fi conduşi de anumite norme. Ai posibilitatea de a critica nu persoane, ci acţiunile sale.
– Sunt ziarişti din România care să se fi remarcat în mod special?
– Nu, nu cunosc, nu pot da nume.
– Ai avut vreodată tentaţia de a reveni în ţară, definitiv?
– Nu. Am ajuns deja la punctul în care balanţa înclină egal, e în echilibru. Am ajuns să trăiesc la fel de mult în ambele ţări. Ceea ce nu înseamnă că nu-mi voi putea schimba opţiunea.
– Crezi că „Vocea Americii” a contribuit la perceperea reală a imaginii României în S.U.A.?
– Scopul serviciilor de la „Vocea Americii” a fost să informeze despre realităţile Americii în ţările în care avea emisiuni, despre ceea ce se întâmplă în Congres, la Casa Albă, ceea ce e în tangenţă cu ţara de destinaţie a emisiunilor.
– Ai putea defini diaspora românească din America?
– Cam greu. Nu sunt foarte activă în comunitatea românească din Washington. În ultimii 10 – 15 ani, au venit foarte mulţi români de valoare, bine pregătiţi, scriitori, muzicieni şi se pare că cei mai mulţi s-au stabilit în California.
– Există o cât de vagă coeziune a diasporei româneşti din această parte de lume?
– Nu. Disensiunile şi suspiciunile din vechea diasporă şi noua diasporă sunt evidente. Prin însuşi modul de a fi al Americii nu se putea realiza o comunicare strânsă. Totul e la distanţă.
– Se spune că în alte diaspore există o coeziune puternică.
– Alte diaspore, privite din afară, poate par unite. Asta e impresia creată prin unele rezultate ale acţiunilor lor. A.R.A. (Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţă – n.n.) poate fi un exemplu de succes şi al românilor, dar e prea puţin. Poate că acest lucru e şi urmarea unei stratificări sociale şi profesionale care nu prea încurajează apropieri între, să zicem, un profesor şi un tâmplar.
– De ce este aici ameninţată cel mai mult diaspora românească?
– Cred că de suspiciune, neîncredere. Dar acestea sunt pericole dintotdeauna şi nu sunt specifice româneşti.
– Ai avut vreodată sentimentul umilinţei pentru că eşti româncă?
– Nu. Am avut însă cunoştinţe care se plângeau că sunt tratate ca cetăţeni de mâna a doua. Dar nici n-am avut sentimentul că sunt grozavă, prin apartenenţa mea etnică.
– Ca număr, câţi români crezi că sunt acum în America? Nicolae Dima vehiculează cifra de 1 milion, dar mi se pare exagerată. Câţi mai simt, însă, româneşte?
– Foarte mulţi. Marea majoritate. Chiar dacă nostalgia nu le e provocată de amintiri de aceeaşi natură, nu se pot, totuşi, rupe complet de locul naşterii.
– Dar copiii lor?
– Copiii încearcă să fie asemenea celor din jurul lor. Vor să fie parte din societatea în care trăiesc, din grupul în care trăiesc.
– Există multe manifestări specifice comunităţii româneşti?
– Washingtonul nu poate fi considerat un exemplu foarte bun, în care te pierzi mai uşor decât în comunităţi americane mai mici. Cunosc familii în care, totuşi, tradiţia de acasă se conservă, se perpetuează.
*
„Trocul” făcut cu Elena Velisar, de la „Vocea Americii”, includea şi „obligaţia” de a-i acorda şi eu un interviu pentru postul la care lucrează. Aşadar,
– La microfonul „Vocii Americii”, ziaristul şi scriitorul Nicolae Băciuţ, din Târgu-Mureş, pe care-l rog să facă o paralelă între vizita sa în America din 1993 şi 1995.
– Trebuie să te corectez. Nu era 1993 ci 1990. E foarte important anul, fiindcă era primul an după 1989, practic, anul unei renaşteri, pentru mine cel puţin. Şi-apoi, n-a fost o simplă vizită, de turist, ci o activitate dirijată, ca bursier al lui Magazine Publishers of America. Zece săptămâni între descoperirea şi redescoperirea Americii, a unei lumi de la care mai avem multe de învăţat şi dezvăţat. De la acel arc de timp cred că m-am schimbat radical. Aş fi fost cu totul alt om fără acea experienţă unică pentru mine. Faptul că am scris şi o carte în acea perioadă, „America, partea nevăzută a lunii”, tipărită la Tipomur, în 1994, de fapt, un jurnal al celor zece săptămâni, poate fi considerat un fapt colateral, câştigul cel mai important pentru mine a fost învăţarea ABC-ului democraţiei. Nu puteam să-l descopăr atât de uşor acasă, fiindcă nu aveam de unde, de la cine. Cele zece săptămâni au fost pentru mine o adevărată mană cerească.
– Şi cum apare 1995, comparativ cu 1990?
– Nu pot să compar America cu America, cea de atunci cu cea de acum, fiindcă actuala Americă se înscrie într-un alt segment existenţial, e o Americă diferită, cea în care primează relaţiile româno-americane, iar intervalul de timp este foarte redus de această dată. E mai important să compar România 1990 cu România 1995, privind lucrurile de la această distanţă de timp şi loc. Am, cred, suficiente temeiuri să afirm că s-au făcut paşi foarte importanţi, esenţiali, pentru o bună majoritate a populaţiei. Dacă şi restul populaţiei va reuşi să intre în ritmul majorităţii şi dacă vom şti să ne racordăm la democraţiile vest-europene şi la cea americană, atunci vom putea fi noi înşine şi vom putea înnoda firul întrerupt cu ceea ce eram în perioada interbelică, o perioadă de referinţă în acest secol şi, oricum, mai fericită decât ceea ce i-a urmat. Perioada interbelică rămâne pentru români singurul reper de relativă democraţie din întreaga lor istorie.
– Paşi pozitivi, concret!
– Să vorbesc doar despre domeniile în care mă manifest, pentru că le cunosc mai bine, în intimitatea lor. Ca redactor la o singură publicaţie lunară, Vatra, până în 1989, am avut sentimentul încorsetării, deşi am putut publica la aproape orice revistă din ţară. Însă faptul că acum pot eu însumi edita sau coedita mai multe publicaţii, pot tipări cărţi, Editura Tipomur, pe care o conduc, a publicat în 4 ani peste 70 de titluri, e ca o descătuşare a energiilor. Şi-apoi, a edita la Târgu-Mureş un raft de cărţi, în cea mai mare parte semnate de autori din zonă, are multiple semnificaţii. E o pagină consistentă de istorie culturală locală, cred. Nu vreau să fac însă eu evaluări în acest sens. E treaba istoricului literar de azi şi de mâine şi nu numai să cântărească ceea ce înseamnă acest raft de bibliotecă pe care am aşezat cărţi ale unor autori al căror acces spre cititori ar fi fost imposibil înainte de 1989. Iar faptul că ne putem întreba în public, fără oprelişti, deschis, despre sensurile spre care ne îndreptăm, nu e puţin lucru. Una dintre publicaţiile într-ale cărei exerciţii de democraţie sunt implicat se cheamă chiar Societatea încotro… Reviste ca Făgurel şi Codrul Cosminului îmi oferă alte deschideri, spre românii din nordul Bucovinei, înstrăinat de ţară. În alte publicaţii, încerc să creez o nouă atitudine faţă de „advertising”, faţă de rolul acestei pârghii în noile realităţi şi relaţii economice şi comerciale. Ambasadorul îşi propune să contribuie la refacerea imaginii României, prin reliefarea unor valori culturale şi economice situate în orizontul de aşteptare şi de interes al ambasadelor din Bucureşti. La Reghin, sprijin apariţia Gazetei Reghinului, singura publicaţie social-culturală apărută după 1989 şi care a rezistat tuturor încercărilor cenzurii economice, singura publicaţie de acest fel din judeţ.
– Revenind la remarca „nu pot să compar America cu America”, ce părţi din America ai vizitat în 1990?
– Cea mai mare parte a stagiului meu american mi-am petrecut-o în statul Pennsylvania, la Emmaus, acreditat fiind la Compania „Rodale Press”, care edita în 1990 cărţi şi vreo 13 publicaţii. Traseele mele au inclus statele Ohio, Connecticut, Maryland, Virginia, Washington şi, nesperat, California.
– N-am ştiut că ai văzut şi coasta de vest a Americii, dar n-ai văzut şi Nevada. Poate că există, totuşi, posibilitatea unei comparaţii!
– Nu pot face astfel de comparaţii. Risc să greşesc prea mult, să fiu superficial, să judec după aparenţe. Oricum, vestul american rămâne mirajul acestui continent şi pentru americani şi pentru… restul lumii! „Goana după aur” – din secolul trecut e încă activă şi astăzi, cu alte conotaţii, bineînţeles, în minţile multora.
– Mirajul Californiei dar şi al Nevadei, pentru că chiar în apropiere de Reno se află Carson City şi Virginia City, care în anii 1860 -1870 chiar rivalizaseră cu California, având şi ele un fel de „boom” local, o goană locală după aur, având aşa numitul filon Carstock. Să revenim însă la activitatea ta după întoarcerea în ţară.
-Ei bine, am descoperit şi am făcut o mare pasiune din televiziune, vizualul fiind un limbaj fascinant. Am devenit chiar un pătimaş cameraman, filmatul pe peliculă video fiind un alt fel de a face jurnal. Pe traseul pe care l-am parcurs acum, de la New York la Reno, mi-a venit ideea scrierii încă a unei cărţi despre America. Prima, America, partea nevăzută a lunii (apărută în 1994 la Editura Tipomur), era despre americanii – americani, iar aceasta, care probabil se va numi A doua Americă, va fi o carte despre românii din America. Între conotaţiile titlului, luaţi-o şi pe aceea de Americă a emigranţilor, care trăieşte până la un moment dat cu societatea americană dar care face eforturi susţinute de integrare, de contopire. E un demers uluitor pentru mine acum, când mă gândesc la el şi, fără concursul activ şi sincer al românilor din diasporă, chiar şi al „Vocii Americii”, va fi greu să conturez un univers existenţial coerent, real, al fenomenului diasporei româneşti în America. Dar poate că încercarea mea ar putea fi un impuls pentru un tânăr ambiţios, trăitor în America, care, susţinut poate chiar de A.R.A printr-o bursă, va putea face un lucru bun şi necesar.
– O prefaţă la această viitoare carte…
– Posibil. Va fi însă viziunea asupra diasporei româneşti din interiorul ei şi nu din afară, din ţara de origine. Aceste eforturi se vor putea aduna însă într-un „fluviu” care să dea identitate unei comunităţi în continuă mişcare şi cu o istorie de peste 150 de ani.
– Câteva repere preliminarii..
– Preliminariile se vor contura în timpul acestui al XX-lea Congres al A.R.A., unde am avut deja posibilitatea să cunosc mai mulţi români din America, din diverse straturi sociale şi profesionale şi cu perioade diferite de şedere în America. Cred că e un punct de pornire stimulativ şi pentru mine şi, cum nu mi-am prea abandonat proiectele pe drum, sper să-l duc şi pe acesta până la capăt.
– Aştept cu nerăbdare apariţia unei cărţi în care să ne regăsim noi, cei ce trăim pe acest continent, ca într-o oglindă.
– M-aş bucura să pot surprinde în această oglindă o imagine cât mai aproape de realitate. Ştiu că va fi dificil, cum dificilă şi complexă este şi situaţia românilor în întreg spaţiul american. Oricum, întotdeauna va mai avea cineva de adăugat câte ceva. Dar o sinteză a acestei existenţe e posibilă.
– Şi din partea unui ziarist ca Nicolae Băciuţ nu ne putem aştepta să fie subiectivă ci cât mai obiectivă.
– Nu putem trăi fără subiectivism, dar în măsura în care voi avea acces la cât mai multe informaţii şi voi intra în contact cu cât mai mulţi români americani, cred că nu voi minţi cu bună ştiinţă pe nimeni.
– Îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi doresc să nu păcătuieşti!”
Dan Mucenic
