Am parcurs, cu firească tristeţe, comentariile care au însoţit ultimul meu text apărut în această rubrică. Cititorii mei (cu adevărat) dragi au crezut – unii dintre ei – că traversez o depresie pasageră, din cele mai lumeşti motive cu putinţă: posibile „probleme în amor”, cum ar spune Tudor Muşatescu.
Adevărul, care nu mi se arată niciodată la modul absolut, e cu totul altul. Traversez, ca voi toţi, de altfel, o perioadă plină de incertitudini care ne afectează echilibrul psihic, şi-aşa precar. Aflăm că nu vom câştiga, o (lungă) perioadă de vreme, măcar, mai mult decât acum. Vom câştiga mai puţin, pentru aceeaşi calitate a prestaţ iei. Sau, poate, vom rămâne fără slujbe. În mod cert, nu vom împlini ceea ce proiectasem, până mai ieri. Iar viaţa noastră e scurtă.
Orice amânare riscă să devină fatală pentru propunerea de realizare pe care- o purtam, poate cu îndreptăţire, în gând. Visam – şi încă o fac, în puţinele-mi clipe de somn liniştit – la o casă modestă, departe de zbuciumul Bucureştilor. Voi ajunge s-o văd, în realitate? Speram să nu renunţ vreodată la achiziţionarea cărţilor de care simt că am nevoie. Am să mă trezesc obligat de viaţă s-o fac? Tocmai acum? Dar dacă eu voi fi, să presupunem, ocrotit de soartă, să mă mulţumesc cu acest gând, când ştiu că alţii vor avea de suferit? Nu-mi propun să vă necăjesc, dar nici să vă iluzionez, chiar dacă eu mă simt, pe moment, mai bine în miezul ficţiunii decât plimbându-mă printre semeni.
Am ales „Invenţia lui Morel”, sclipitorul roman al lui Adolfo Bioy Casares, nu pentru lumea iluzorie pe care o înfăţişează, ci pentru valoarea sa literară. Iată-l pe condamnatul la închisoare pe viaţă, ajuns pe o insulă pe care-o credea pustie (dar care i s-a arătat a fi locuită de nişte fiinţe ciudate, înfruntând nepăsătoare capriciile vremii şi mizând doar pe trăirea plenară a trecătoarei lor existenţe), îndră- gostit de o arătare feminină: „Acum femeia cu batic îmi devenea absolut necesară. Poate că această igienă de a nu spera este puţin ridicolă; a nu spera ceva de la viaţă pentru a nu ţi-o expune, a face ceva pe motivul de a nu muri. Dintro dată asta mi s-a părut o letargie îngrijoră- toare, chiar înspăimântătoare; vreau să se termine. După evadare, după ce am supravieţ uit fără să dau atenţie oboselii care mă distrugea, am dobândit calmul; poate că hotărârile mele mă vor arunca înapoi în braţele trecutului sau ale judecătorilor; îi prefer acestui îndelungat purgatoriu.
A început acum opt zile. Atunci am înregistrat miracolul apariţiei acestor persoane; după-amiază am tremurat lângă stâncile de la apus. Mi-am spus că totul era vulgar; tipul boem al femeii şi dragostea care m-a cuprins, provocată de singură- tatea îndelungată. Am mai reveit în două după-amieze; femeia era acolo; am început să cred că acesta era singurul lucru miraculos; apoi au venit zilele nefericite când şi-au făcut apariţia pescarii şi n-am mai văzut-o; zilele bărbosului, ale inunda- ţiei, ale reparării distrugerilor inundaţiilor.” Povestitorul, aşa cum lesne putem constata, e bântuit de vedenii. Dar nu pentru că i-ar fi mintea plecată. Ci pentru că aceste vedenii chiar există. Şi există obiectiv. La fel ni se întâmplă şi nouă: avem, uneori, sentimentul că nu poate fi chiar aşa cum vedem că se întâmplă, dar constatăm, fără cea mai mică plăcere, că…asta e!
De aceea preferăm, uneori, evadarea dintr-o lume pe care-o simţim că ne refuză. Că nui de partea noastră, deşi noi simţim că ne asumăm realitatea, că-i aparţinem. De aici până la schizofrenie nu e decât un pas. Care – nici măcar acela – nu ne aparţine. Altcineva păşeşte pentru noi. Povestitorul din „Invenţia lui Morel” este însuşi prototipul omului dintotdeauna. E condamnat pe viaţă, deşi el se consideră a nu avea vreo vină, evadează din închisoare, fuge în lume, primeşte ajutorul şi sfaturile semenilor şi ajunge pe o insulă unde este asaltat de viziuni, ajungând chiar să se îndrăgostească de una dintre ele. Vede şi aude lucuri ciudate, dar el nu este nici văzut şi nici auzit.
Este robul neputincios al unor iluzii, din care el încearcă să-şi alcătuiască o viaţă reală. Incompatibilitatea este evidentă pentru oricine, cu excepţia sa. Femeia aceea, pe care aflăm că o cheamă Faustine, existase cândva. La fel şi cei din preajmă-i. Fuseseră vii şi petrecuseră întocmai cum vede, acum, mărturisitorul. Invenţia lui Morel – extrem de complexă şi de minuţios descrisă, fără ca descrierea să fie şi fastidioasă – consta în posibilitatea ca un aparat complicat să înregistreze imagini şi să le reproducă, direct în mediul natural, de câte ori mareele îl dăruiesc cu energie. Eroul trăieşte, astfel, într-o lume de care ia cunoştinţă, însă care pierise de mult, părând, cu toate acestea, nemuritoare. Fiecare clipă a devenit eternitate.
O eternitate menită să distrugă efemerul prin tortură psihică neîntreruptă. Cartea nu-i nici tristă, nici optimistă. E doar o mărturie – pe alocuri dureroasă, în măsura în care face trimitere la esenţa propriei noastre existenţe: aceea de a te afla permanent în imposibilitatea de a interveni asupra unei lumi care ţi se oferă fără a ţine cont de niciuna dintre opţiunile tale. Astfel, fără să conştientizăm în fiecare clipă situaţia, s-a tot vieţuit şi se va vieţui în lumea noastră. Fie că ne convine sau nu. Nimeni nu ne cere părerea. Nu există îndurare. Clemenţa supremă apare atunci când ţi se permite să pleci spre niciunde, să părăseşti supliciul vieţii. E o simplă impresie aceea că făptuim cu adevărat ceva. Singura noastră ipostază reală este aceea de martori, privind umbrele care se perindă prin caverna unde ne-a ascuns Platon. Acesta este, de fapt, uluitoarea invenţ ie a lui Morel: revelaţia că vedem, la nesfârşit, aceleaşi scene care s-au tot repetat de la naşterea lumii încoace, fără urmă de schimbare. Depinde doar în ce moment al proiecţiei apari şi când trebuie să pleci. În funcţie de asta poţi vedea aceleaşi războaie, aceleaşi molime, aceleaşi naş- teri, iubiri, trădări, omoruri, botezuri, parastase, revolte…
De aceea nu sunt cu adevărat deprimat, ci doar resimt, uneori, starea aceasta. Mai ales atunci când proiecţia la care asist pare a deveni ameninţătoare. Totuşi, la fel de bine ştiu că nimic nu ne poate atinge cu adevărat. Ne îndurerează numai absenţele. Evadatul din insulă e deziluzionat pentru că lumea pe care o privea, chiar fără a fi prea încântat de ea, lipsea, de fapt. Ne fac să suferim frigul sau foamea – care nu sunt altceva decât forme de manifestare a unor absenţe – a căldurii sau a hranei. La fel, ne sperie întunericul, căci ni se sugerează absenţa luminii. Momentul actual este plin de ameninţarea unor asemenea absenţe. De aceea ne şi înfricoşează câteodată. Ştim că-l vom depăşi, odată şi-odată, de nu ne vom transforma, până atunci, în propriile noastre absenţe.
Optimismul şi pesimismul nu reprezintă decât probleme de unghi din care priveşti lumea, ambele fiind nu complementare, ci identice în fondul lor. Spaima ţine de viziune, nu de realitate. Ea se iveşte ca un rău presentiment, chiar dacă nu se va şi manifesta vreodată ca atare. Am înţeles, însă, din mesajele cititorilor că nu-şi doresc să le fie adusă în faţă perspectiva spaimei. Simt nevoia unor alinturi, chiar dacă iluzorii. Mă voi conforma acestor dorinţe, altfel perfect legitime. Fapt pentru care, pentru joi, le pregătesc întâlnirea cu o fascinantă intrigă poliţistă, suprinzătoare precum viaţa fiecăruia dintre noi, pe care nu ne-o descoperim cu adevă rat decât în momentele de mare cumpănă.
DAN MUCENIC
