V-am promis, ieri, o surpriză. Iat-o: la 29 iulie 1992, ziua în care Nicolae Steinhardt ar fi împlinit 80 de ani, Nicolae Băciuţ a invitat la o discuţie pe câţiva dintre apropiaţii Sfântului de la Rohia. Între ei, Alexandru Paleologu (şi el plecat dintre noi, între timp). Convorbirea cu acesta, pe cât de puţin cunoscută, pe atât de interesantă şi grea de sensuri şi informaţii, o puteţi parcurge în continuare:
– Între sacru şi profan, d-le Paleologu, v-aş ruga să aduceţi în lumină câteva din penumbrele biografiei lui N. Steinhardt.
–– Între sacru şi profan nu mi se par coordonatele exacte. Eu unul n-am avut parte decât aşa, printr-un efort de imaginaţie, să am apercepţia sacrului. De altfel, e o alternativă eliadescă sacrul şi profanul, şi eu cred că sacrul e o noţiune puţin mai largă, o noţiune cosmică, care nu acoperă exact sfera în care poate fi situat nu N. Steinhardt personal, dar polul de atracţie care a operat asupra lui şi care e nu sacru, ci sfânt. E o mare diferenţă între sacru şi sfânt. Pentru noi, creştinii, sacrul e o problemă mult mai culturală şi, în definitiv, sacrul ca experienţă este, cum spunea Rudolf Otto, ceva altul decât noi, ceva înfiorător, are ceva zguduitor, strivitor, ţine de dumnezeire, dar ţine de dumnezeire nu aşa cum o înţelegem noi, ţine de ceva care depăşeşte pe bunul Dumnezeu, care pe noi ne interesează. Şi Nicu (Steinhardt – n.n.) avea pentru această idee de sfinţenie o devoţiune, o închinare pe care, de fapt, ar trebui s o avem şi noi, şi uneori o şi avem, dar nu întotdeauna ne reuşeşte.
Dar nu cred că oscilarea asta între profan şi sfânt (profanul nu e antonimul lui sfânt), adică între lumesc şi sfânt eu am cunoscut-o numai în sfera lumescului şi nu pot să spun că mărturia mea se poate raporta la interbelic, fiindcă eu l am cunoscut în 1950 personal. Dar, e adevărat, ştiam încă din 1932 de existenţa lui, pentru că am fost coleg de clasă cu un văr de al lui, Aristide Steinhardt, azi trăitor în Belgia, inginer, care mi-a dat atunci, în 32’ sau 33’, prima carte a lui Nicu Steinhardt (se chema În genul tinerilor, semnată Antisthius, în care făcea nişte pastişe, nişte parodii după textele tinerei generaţii din epocă. Cele mai reuşite erau cele mai dificile, adică cele în care îşi asumase parodierea unor buni prieteni ai lui, mai vârstnici, în speţă Mircea Eliade, Petru Comarnescu şi Dinu Noica. Era mai dificilă parodierea lor pentru că ei nu aveau nici excese de astea, agonice şi abisale şi extraordinare, ca orice autori atenţi la expresie şi foarte prudenţi, Mircea Eliade avea un stil foarte cotidian, Debutonat (cum spunea) şi comuni¬cativ. Noica avea un stil intelectual destul de neutru şi cu nişte accente uşoare care diferenţiau, dar foarte proprii. Comarnescu avea un stil de jurnalistică culturală care era stereotip şi, ca atare, parodierea lui nu se lega de formule excesive, ci doar de stereotipia culturală a epocii. Între textele lui Nicu Steinhardt din În genul tinerilor, astea trei erau cele mai amuzante, mai reuşite.
Pentru mine, cel mai reuşit era cel în care-l parodia pe Dinu Noica, care găsise spre a-l defini pe Dinu Noica un concept abstract numit nemâncare. Noica era un om care repudia tot ce este de natură viscerală şi, ca atare, în idealul lui era ca oamenii să nu mănânce, să nu tragă consecinţele mâncării (operaţiunile digestive şi restul) şi să nu procreeze decât printr un fel de intenţie plasată într-o ordine experimentală şi în eprubetă. I se părea că omul este aservit unor funcţii biologice extrem de degradante. Şi Nicu râdea teribil de chestia asta şi a inventat această doctrină a nemâncării care e dezvoltată în pasajul acela într-un mod extraordinar de hazliu. Nicu avea o înclinaţie către hazliu, către varianta amuzantă şi corozivă a inteligenţei şi eu sub specia aceasta l-am cunoscut. Adică, întâi şi întâi, citisem această carte şi apoi din colecţia revistei „Vlăstarul” a liceului nostru, în care eu intrasem exact în anul în care el ieşise, am văzut textele lui acolo.
Mai târziu, am citit în Revista Fundaţilor Regale un eseu al lui despre Proust, care m-a umplut de admiraţie şi invidie. Şi azi mi se pare că e unul dintre lucrurile cele mai remarcabile care s-au scris despre Proust, împreună cu ce au scris Ibrăileanu şi Eugen Ionescu, la noi şi în lume. Şi cred că la noi în ţară s-a produs recepţia exegetică proustiană cea mai pertinentă, mai acută şi mai originală.
Pe Nicu l-am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la Câmpulung, unde eu locuiam clandestin, cu acte false şi cu alt nume, şi unde a venit să mă vadă. El venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu acolo. Nu mă cunoştea şi i-am fost recomandat ca o curiozitate pe care a venit s-o cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter fulgerător. Adică ne-am declarat şi ne-am constatat prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv comunicanţi. El avea o formaţie intelectuală aproape identică cu a mea, mult mai completă şi mai largă, fiindcă avea o curiozitate, o memorie şi o rapiditate de aprehendare cu totul ieşite din comun. Dar cam aceleaşi repere le aveam amândoi. Atât în ordinea studiilor noastre academice, care erau juridice, cât şi în ordinea literaturii, franceze în principal, şi în ordinea amintirilor pariziene şi în ordinea tot aşa a anecdotei istorice şi a cunoaşterii Bucureştiului. Ne-am descoperit nişte afinităţi extraordinare şi din prima zi am devenit prieteni de totdeauna. Trebuie să adaug că la ora la care vorbim mi-au murit toţi prietenii mai apropiaţi din generaţia mea, adică Noica, Sergiu Al. George, Dinu Pilat şi Nicu Steinhardt.
Cel mai mult îmi lipseşte Nicu Steinhardt. Dar în aşa hal îmi lipseşte că mi-l invent în continuare şi pentru asta recurg la un adjuvant extraordinar propriu, adică recitesc mereu cartea lui, Jurnalul fericirii, carte pe care el mi-a adus-o s-o citesc când a terminat dactilografierea ei, perfect şi frumos făcută, impecabilă, în 1972. Am rămas o zi şi o noapte s-o citesc şi a doua zi am reluat-o, după care l-am telefonat şi i-am zis: „Nicule, hai să ne vedem, ca să-ţi spun un lucru cu totul important şi urgent”. Şi i-am spus: „Dragă Nicule, până acuma şi de aici înainte o să continuăm la fel, şi asta o facem sub vederea lumii, în ochii lumii, şi lumea ne ştie, ne cunoaşte, ne batem pe burtă, ne spunem pe nume, ne purtăm de parcă am fi oameni de rang egal, dar tu eşti un mare scriitor, cel mai mare din generaţia noastră. Cu totul extraordinar”. A crezut că-mi bat joc, că glumesc, a zis că: „Fugi de-aici şi nu-ţi mai bate joc de mine, eu sunt un dilentat” – sigur, cum era el, l-ai cunoscut foarte bine, avea nişte excese, de-alea chinezeşti, de reculuri şi de ipocrită umilinţă. „Eu nu sunt decât un ratat, un diletant” ş.a.m.d. „Lasă, domnule, i-am spus. Cause toujours! Tu ştii foarte bine că această carte e o capodoperă şi o să ilustreze literatura română în mod eminent, cea a secolului nostru”.
Nu m-a crezut că sunt sincer. Dar credea că am dreptate – asta o susţin. Şi-acuma, mulţumită cărţii ăsteia, eu îl pot reînvia mereu, pentru uzul meu propriu. Şi nu numai al meu, ci şi al alor mei. Adică şi fiul meu şi-l aminteşte foarte bine, şi nevastă-mea, deci, în intimitatea familiei mele, Nicu e mereu prezent şi mai luăm volumul şi citim cu glas tare din el.
–– Ce credeţi că l-a determinat să părăsească teritoriul laicului, al profanului, şi să îmbrace o altă haină? Cum l-a descoperit pe Dumnezeu?
–– A, ăsta e un lucru care nu se poate explica de un terţ?! Eu cred că el l-a descoperit pe Dumnezeu… nu, nu, cred că Dumnezeu l-a descoperit pe el, e clar, fiindcă el era un tânăr intelectual burghez, dintr-o familie ovreiască, foarte înstărită, care-şi permisese, deşi avea o profesie, cea de avocat, să lucreze puţin, să călătorească mult, ba la Londra, ba la Florenţa, ba la Lucarno, ba în Franţa, stătea cât poftea, mergea la concerte faimoase. Avea cunoştiinţe remarcabile în lumea intelectuală franceză şi elveţiană. Era un tânăr care-şi permitea o viaţă luxoasă, rafinată şi fără obligaţii de nici o natură. În afară de astea, era un tânăr cinic, individualist, critic, hedonist etc. Azi am evocat, cu alt prilej, nişte fotografii pe care le am acasă, în care apare Nicu Steinhardt în frac, cu o garoafă albă la butonieră, cu o figură de mic provocator diabolic, într-o serată foarte strălucitoare; pe urmă l-am cunoscut ca un spirit voltairean, ironic şi extrem de spiritual, care, aşa zicând, nu pot spune că nu avea nimica sfânt, dar pulsa ireverenţa în conduita lui, cititor al lui Gide, al lui Cocteau, iar devenirea lui, evoluţia lui către faza finală s-a propus, dacă vrei, nu sub ochii mei, dar lângă mine.
Ştiam încă atunci, de când l-am cunoscut, că, de fapt, cel pe care l-am întâlnit nu mai era acela pe care-l cunoşteam din lecturi şi din evocările altora, ci era unul care întâlnise primele texte care l-au zguduit, adică texte teologice şi mistere ortodoxe, nu ştiu care. Atunci mă interesam şi eu cam puţin de sectorul ăsta. Prin el am găsit şi eu direcţia aceasta dar, evident, nu cu aceeaşi hotărâre şi nici cu acelaşi spor cu care a făcut-o el.
El avea nişte prieteni, între care Virgil Cândea, Paul Simionescu, Alexandru Duţu, dar în special Cândea şi Simionescu, care erau mai avansaţi decât el în lecturile şi preocupările acestea, şi care i-au furnizat de la început textele fundamentale pe care le-a parcurs, apoi s-a descurcat singur. Nu se mulţumea, sigur, cu literatura ortodoxă şi mergea la o literatură şi la o doctrină mai largă, adică şi catolică şi chiar protestantă. Lectura sa mergea din ce în ce mai în adâncime şi mai în extindere pe teme creştine, ceea ce nu-i modifica nici conduita, nici forma de expresie, nici aparenta lui linie de gândire. Eram de acord, asta însă e sigur, că cea mai modernă, mai ultimativă formă de aprehendare a lumii, a vieţii şi a marilor întrebări, cea mai eficace, sigură formă de angajare în real, de decizie, de morală, prin urmare, este cea creştină. Comentând pe Dostoievski, în principal, spunea: „Uită-te, e ceva ce ne obligă să ieşim din amorţeala noastră atât de dulce şi de franţuzească şi să ne asumăm nişte intervenţii abrupte, fulgerătoare, în existenţă, de tipul celor pe care ni le sugerează Dostoievski”.
Cele două rubrici de până la sfârşitul acestei săptămâni le voi dedica încheierii acestui periplu prin activitatea de scriitor şi gazetar a lui Nicolae Băciuţ, intelectual exemplar şi, cu siguranţă, una dintre cele mai lucide conştiinţe ale timpului său.
Dan Mucenic
