Una dintre cele mai interesante conferinţe susţinute la UNATC în cadrul Festivalului Naţional de Teatru a fost „Actorul şi rolul: între dependenţă şi nesupunere”, o întâlnire între criticul de teatru George Banu şi Marcel Iureş, care au vorbit din perspective diferite despre actorul nesupus.
Desigur că acest concept de „actor nesupus” apare doar în cazul actorului de teatru care vine întotdeauna plin de curaj, dar în acelaşi timp lipsit de apărare în faţa spectatorilor peste măsură de pretenţ ioşi. Ca actor de film eşti ajutat de montaj să-ţi „ştergi greşelile”, de nesfârşite duble să-ţi modifici expresiile, de unghiul de filmare să-ţi ascunzi defectele.
Actorul de teatru însă e transparent, gol, autentic
În cartea sa „Dincolo de rol sau actorul nesupus”, apărută recent la Editura Nemira, George Banu îşi arată, în câteva miniaturi teoretice, admiraţia pentru actorul care îşi asumă rolul, dar nu se lasă copleşit de el, oferindu-i ca exemple pe Sarah Bernhardt, Gerard Philipe, Ryszard Cieslak, George Constantin, Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache, Marcel Iureş. Astfel că, de pe poziţia sa de teoretician şi critic de teatru, George Banu a subliniat că actorul nesupus e cel care „priveşte personajul din profil, e capabil să accepte un pact, aducând noutăţi în acela şi timp, este în mare măsură autoportretul regizorului, în stare să integreze prealabilele şă le depăşească, producând ceva neprevăzut. Este chiar actorul poet, cel care crează în timp ce joacă, total diferit de actorul răzvrătit, dornic să îşi impună e-ul într-o modalitate violentă şi tot timpul se joacă pe sine.
În cazul actorilor „bătrâni”, spune George Banu, nesupunerea vine chiar din fragilitatea lor
La rândul său, Marcel Iureş a vorbit despre starea umană a actorului, despre frământările şi suferinţa lui: „Actorul întotdeauna suferă şi culmea e că el trebuie să sufere chiar atunci când suferă şi să dea impresia chiar că suferă mai tare decât că-l doare măseaua, sau că i-a murit mama. E o problemă aici. Începe zona alegerii. Ce alegi, să spui că suferi din cauza durerilor personale sau pentru că aşa ţi-a zis regizorul? Sau faci în aşa fel încât să le foloseşti pe amândouă? Asta e cel mai greu pentru un actor. (…) E un efort imens pentru mine de a detaşa timpul contemporan, imediat următor, de timpul dramaturgic. Orice actor e un sistem din care poţi să pleci şi unde poţi intra de oriunde către oriunde. (…) Un actor practic este împreună cu el însuşi o dublură a lui.” Întrebat din public dacă nu cumva un actor se poate cunoaşte ca om prin intermediul rolurilor interpretate, Marcel Iureş a răspuns râzând că desigur “teatrul poate fi o paradă spre sine, dar acest aspect ţine mai multe de psihiatrie.” Iureş şi-a continuat discursul prin a spune că un actor are sau n-are gustul de a fi actor şi că de cele mai multe ori trebuie să îndure copiile palide pe care alţii vor să le facă după el, el însuşi fiind o umbră a eului său. Sala “Ileana Berlogea” din clădirea UNATC a fost ne- încăpătoare în timpul conferinţ ei, oamenii dornici să asculte tot ce aveau de spus cele două mari nume ale teatrului, blocând uşa cu trupurile lor. Se stătea pe jos, turceşte, printre scaune sau lipiţi de pereţi. Nimeni nu îndrăznea să respire de teamă să nu strice “vraja”. Şi când totul s-a terminat, actorul Marcel Iureş a fost asaltat de întrebări, bliţuri şi zâmbete, în timp ce omul Marcel Iureş ar fi vrut să meargă să-şi aprindă o ţigară. (A.M.)
