Explozia CDS-urilor a dus la pierderi masive la scară mondială. Era important deci ca după 2009 investitorii să se întoarcă la elementele de bază, să se orienteze valorile atemporale, sigure şi garantate 100%. Vom avea întotdeauna nevoie să mâncăm, să ne încălzim, să ne îmbrăcăm, să ne deplasăm, să comunicăm, să ne spălăm şi să ne distrăm (JP Morgan voia la un moment dat să cumpere drepturile asupra melodiilor lui Elvis Presley, prin filiala sa One Equity Partners!). În acest moment, echipe speciale lucrează în toate băncile şi fondurile de hedging ca să recupereze miliardele pierdute. Să fie oare Blythe Masters invulnerabilă? Într-adevăr, aşa pare, cu excepţia unui singur detaliu.
Castelul său consolidat de pe Park Avenue are un punct slab. Atunci când, pe 15 noiembrie 2006, a preluat funcţia din cadrul departamentului de materii prime de la JP Morgan, a moştenit şi un dosar-bombă, cel al băncii Bear Sterns. În urma cumpărării băncii Bear Sterns, JP Morgan a primit de la guvernul american sarcina de a menţine cursul argintului cât mai jos, de exemplu la 8 dolari uncia. Ultimele documente declasificate de către CIA, din anii ’70, ne arată din ce motiv trebuia menţinut acest curs la valori mici: „Ne vom pierde influenţa la nivel mondial dacă dolarul este scăzut, dacă aurul pleacă din SUA în cantităţi mari, dacă suntem obligaţi să facem presiuni asupra celorlalte ţări ca să-şi păstreze dolarii…”. Astfel, era imperativ să se menţină cursul aurului şi cel al argintului pentru ca dolarul să dea întotdeauna impresia că este o monedă puternică. Să ne amintim că după criza din 1929, preşedintele Roosevelt era cel care fixa cursul aurului, la micul dejun: „În ce zi suntem azi?”, îl întreba el pe secretarul Trezoreriei. „În 30, domnule preşedinte”.
„Atunci, cursul va fi de 30 de dolari”. Toată lumea ştie că aurul este un indicator preţios al încrederii, motiv pentru care Alan Greenspan a spus întotdeauna: „Cursul aurului este «canarul din mina de cărbune»”. Cu cât cursul aurului este mai scăzut, cu atât încrederea e mai mare. Argintul trebuia ştrangulat, fiindcă poate deveni o monedă de schimb în orice moment, aşa cum a fost timp de 2.600 de ani.
Din acest motiv, JP Morgan „achiziţiona în fiecare dimineaţă poziţii short cu 30.000 de contracte reprezentând 150 de milioane de uncii de argint, o poziţie istorică de 31% la fiecare deschidere a Comex”. Este o operaţiune ilegală şi criminală. Dar banca nu scoate nici un cuvânt în legătură cu acest lucru. Să ne reamintim, în treacăt, că JP Morgan din Londra a primit o amendă de 33 de milioane de lire sterline de la Financial Services Authority, jandarmul financiar britanic, fiindcă a folosit fără permisiune banii propriilor clienţi pentru a face speculaţii la bursă! Deci JP Morgan nu era la prima „abatere”. Ciudat e că toată lumea ştia – şi asta de douăzeci de ani – că americanii blocau în fiecare dimineaţă preţul argintului.
Deodată, s-a petrecut o schimbare majoră. De la 8 dolari uncia, cursul a început să urce treptat, până a ajuns la 29 de dolari, în timpul celei de-a doua emisiuni monetare pe care Ben Bernake a lansat-o în noiembrie 2010. Iar din cauza acestei creşteri bruşte a preţului argintului, Blythe Masters era cât pe ce să sară în aer, cu tot cu banca pe care o reprezenta. Chinezii – trebuie adăugat – erau hotărâţi să lupte contra ei şi să solicite livrarea fizică a lingourilor cumpărate.
Ştiind că JP Morgan are aproape 1,5 mii de miliarde de dolari investiţi în opţiuni în argint, afacerea pare desprinsă dintr-un film cu James Bond – un violent război silenţios prin cotaţii interpuse. La Londra a avut loc chiar o tentativă de asasinat împotriva traderului Andrew Maguire, fost angajat la Goldman Sachs, cel care denunţase în presa internaţională şi organismelor de reglementare (printre care şi CFTC) înşelătoriile făcute de JP Morgan şi de HSBC. Dar nu a fost suficient.
Aşa că un cartel anonim chinez a decis să atace castelul întărit al lui Blythe Masters: „În sfârşit, avem investitori cu buzunare foarte largi (!), care sunt gata să atace cartelul acolo unde este mai slab, pe piaţa argintului. Acesta a fost întotdeauna călcâiul lor al lui Ahile, fiindcă băncile centrale nu au rezerve de argint pe care să le «împrumute» pieţei pentru a scădea preţul. Este o idee extraordinară, care probabil că a făcut-o pe Blythe Masters să tremure în scaunul ei, încercând să găsească o soluţie pentru a scădea preţul acestui metal preţios.”
Mihai Bărbuliceanu
