Reportaj cu banii-n mână
Pentru că statul este o noţiune abstractă, românul preferă să înjure un ministru, un primar sau pe factorul poştal, atunci când nu mai ştie pe cine să-şi verse năduful. În aceste prime zile ale anului, o concentraţie mare de asemenea „laude de mamă” se pot auzi pe holurile centrelor unde se încasează taxele şi impozitele locale, acolo unde, ca în fiecare an, e înghesuială mare. Până acum, la fel ca mulţi alţii, puneam înghesuiala doar pe seama pensionarilor care, disciplinaţi, încearcă să scape, cât mai repede, de datorii. M-am lămurit, însă, că nu-i singura explicaţie. Cel puţin acolo unde locuiesc, în sectorul 3 al Capitalei.
În decembrie, anul trecut, am tot încercat să-mi plătesc impozitele. N-am reuşit, deşi am mers la circa financiară vreo 4-5 zile, la rând. Ba era căzut sistemul, ba nu era prezent inspectorul din zona mea, ba una, ba alta. De fiecare dată, la casierie erau cozi interminabile. Nu şi după amiaza. Pentru simplul fapt că după ora 14.30 rămâne în unitate un singur inspector de serviciu. Care, bineînţeles, nu face faţă numărului mare de „clienţi”. Iar fără o vizită la inspector nu poţi plăti, pentru că, mai nou, averea, chiar dacă este comună, trebuie împărţită. Mai pe româneşte, nu pot plăti impozitul pe casă sau pe maşină până nu vine inspectorul să stabilească exact cât deţin eu din casă şi cât soţia mea. Adică jumătate, fiecare. După 14.30 coada se mută la uşa inspectorului.
Cum programul este doar până la 16.30, este de la sine înţeles că cel care vrea să plătească trebuie să se învoiască de la serviciu. E adevărat că o zi pe săptămână inspectorul de serviciu stă până la 18.30, dar câţi contribuabili pot fi „rezolvaţi” în cele două ore suplimentare? Aşa că omul ori pierde toată ziua la cozi, bucurându-se când porneşte „sistemul” şi înjurând 5 minute mai târziu, când „pică”, ori renunţă şi aşteaptă zile mai bune.
„Uitaţi în ce jeg lucrăm!”
Înainte să merg la circa financiară am mers la CEC şi la Poştă, acolo unde primăria de sector anunţase că se pot plăti impozitele. Funcţionarele de acolo s-au uitat la mine de parcă aş fi picat din lună. „Nu se mai poate plăti, de câteva săptămâni. A căzut sistemul!”, m-au anunţat.
Curios să aflu dacă nu cumva era o întâmplare, cum se poate rezolva şi, nu în ultimul rând, îngrijorat că în fiecare zi datoria mea creşte, am continuat să mă prezint la circa financiară, de două ori pe zi. Deja mă „împrietenisem” cu bodyguardul de acolo. „E tot aglomerat. Iar nu merg calculatoarele. Încercaţi mai târziu. Sau mâine”, îmi spunea omul, când mă vedea intrând. Într-o zi am cerut să vorbesc cu cineva care are putere de decizie în instituţie. Au început să dea, cu toţii, din colţ în colţ. Mi s-a spus că există o zi pe săptămână când pot să merg în audienţă, la un şef. Într-un interval de două ore. Am acceptat şi asta şi am cerut să fiu trecut pe lista de audienţe şi să primesc o dovadă în acest sens. Din nou am fost privit ca un marţian. În cele din urmă, la gemuleţul de la Registratură a venit şefa de tură. I-am expus problema mea: vreau să plătesc, dar nu pot. Mi-a explicat că de vină este sistemul informatic şi noua lege, cu împărţirea proprietăţii. N-am crezut-o. I-am spus că Primăria a cheltuit sume enorme în ultimii ani, pentru modernizarea respectivului sistem. Doar sunt jurnalist şi am acces la astfel de informaţii. Răspunsul m-a lăsat fără replică: „Uitaţi în ce jeg lucrăm! De 5 ani n-am primit nici măcar un monitor sau o tastatură, despre ce calculatoare e vorba? Chiar nu mai facem faţă. Şi iar o să mai fie câţiva dintre noi daţi afară, peste vreo lună…”.
Întrebări fără răspuns
Şi pentru că toată această poveste, pe lângă frustrările pe care le trăim cu toţii când ne trezim într-o astfel de situaţie fără ieşire ar trebui să aibă şi concluzii, poate că ar fi necesare câteva întrebări către autorităţi. Chiar dacă, aşa cum ne-am obişnuit, întrebările de acest gen nu pot fi decât retorice.
1. Dacă s-au alocat sume importante pentru sistemul informatic, dar n-a ajuns nici măcar un leu la destinaţie, cam în ce punct de pe traseu s-au evaporat banii?
2. Dacă statul îmi percepe mie, contribuabilul, penalităţi pentru fiecare zi de întârziere a plăţii impozitelor, dar nu-mi dă posibilitatea să-mi achit aceste taxe, el, statul (prin reprezentanţii săi, bineînţeles) cum va fi pedepsit?
3. Guvernanţii, indiferent de culoarea lor politică, se plâng că unul dintre motivele serioase pentru care nu-şi pot face treaba este strângerea defectuoasă a taxelor şi impozitelor de la populaţie şi de la societăţile comerciale. În acest caz, cei care pun beţe-n roate sunt vinovaţi de sabotaj. Sau chiar de subminarea economiei naţionale. N-am auzit, însă, de niciun caz în care cineva să fie tras la răspundere.
Întrebările pot continua la infinit, din păcate. Dar nu folosesc la nimic. Nu ne rămâne decât să facem haz de necaz. Aici e mai simplu. Observăm că aceste taxe trebuie plătite în două rate. Una până la sfârşitul lui martie, pentru primul semestru, iar pentru cel de-al doilea – până la 30 septembrie. Cu alte cuvinte, în avans. Banii înainte, ca la curve. Şi ca să fie şi pervers, nu vrea să-ţi ia banii, dar trimite peştele mai târziu, să-ţi ceară şi penalităţi. Adică îţi blochează conturile. Singura deosebire este că nu oferă şi plăcere. Poate doar masochiştilor. Şi aşa ajungem şi la latura sadică a statului. Dar asta nu-i o noutate.
P.S: Până la urmă, am avut noroc. În urmă cu câteva zile, am reuşit să-mi plătesc impozitele. Pe la prânz. Îmi continuam vizitele la circă, de două-trei ori pe zi. La inspectorul la care trebuia să merg eu aşteptau doar câteva persoane. Mai departe a fost simplu, doar sunt de-al casei. Cu foaia de la inspector în mână m-am întors spre seară. La ghişeul inspectorului de serviciu aşteptau 50 de persoane. Dar în faţa casieriei erau numai vreo şapte.
Claudiu Bran
