O sărbătoare creştină nu este întreagă dacă nu i se alătură obiceiul popular. Astfel, trăirea interioară a comemorării se îmbină cu bucuria colectivă a celebrării, sacrul se împleteşte cu profanul, dând strălucirea cuvenită evenimentului.
Sărbătoarea este marea zi a naşterii Domnului Iisus Hristos. Acum mai bine de două mii de ani, Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt, a născut în Bethleemul Iudei pe Pruncul Iisus, într-o iesle săracă. Atunci, trei magi de la Răsărit au văzut o stea luminoasă pe cer şi, străbătând cale lungă pentru a o urma, au ajuns la Bethleem, aducându-i Mântuitorului, în dar, aur, smirnă şi tămâie. Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, fixându-se în ziua de 25 decembrie.
În 324, Liberius, episcopul Romei, a confirmat oficial data pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, fără însă a stabili o dată exactă a naşterii acestuia şi modul celebrării începutului creştinismului, asimilînd sărbătorile populare şi păgâne deja existente cu ocazia solstiţiului de iarnă. În Răsărit, gnosticii nu sărbătoreau Crăciunul, ci Boboteaza, crezând că Iisus ar fi fost adoptat de Dumnezeu cu ocazia botezului său. Boboteaza este serbată pe 6 ianuarie. Mai târziu, cele două evenimente – naşterea şi botezul – se sărbătoresc în aceeaşi zi de toată creştinătatea: în Occident pe 25 decembrie, iar în Orient pe 6 ianuarie. Romanii le vor asocia vizita magilor, iar galicii nunta din Cana Galileii, astfel încât Crăciunul a ajuns să fie sărbătoare triplă. Cu timpul, toate Bisericile creştine, cu excepţia Bisericii armene, au separat aceste sărbători, aşa că în zilele noastre aproape toată creştinătatea foloseşte obiceiul vechi roman: Crăciunul este sinonim cu Naşterea lui Iisus.
Legende şi credinţă
Pentru lingvişti, cuvântul „Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susţin că ar proveni din limba latină, unde cuvîntul „creatio” înseamnă creaţiune, naştere. În folclor se spune că fecioara Maria, când trebuia să nască pe Fiul lui Dumnezeu, umbla însoţită de Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soţia acestuia în grajd, unde dă naştere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a naşterii lui Hristos s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului Domnului, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă ce readuce lumină în sufletele oamenilor.
Liturghia de Crăciun
Sfânta Liturghie care se oficiază în biserica creştină în ajunul Crăciunului (24 decembrie) este întocmită de Sfântul Vasile cel Mare. În cazul în care Ajunul cade sâmbăta sau duminica, ea e înlocuită cu liturghia rânduită de Sfântul Ioan Gură de Aur. În ziua de Crăciun însă, se oficiază întotdeauna liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
În ajunul Crăciunului, creştinii respectau cîteva tradiţii. În această zi era interzisă munca în păduri, pe păşuni, se lucra doar în jurul casei. Era interzisă cererea sau darea de împrumuturi. Nu era bine nici ca femeile să coase, să ţese sau să spele vase, pentru că altfel le păştea nenorocirea. Se credea că rufele spălate şi puse la uscat în ajunul Crăciunului aduceau boală în familie. Dacă animalele se culcau pe partea stângă însemna că urma o iarnă lungă, geroasă şi grea. Fetele tinere se uitau în fântână seara, la bătaia clopotelor, pentru a-şi vedea viitorul soţ. Tinerii nu aveau voie să mănânce bucate unsuroase pentru ca soţiile lor să nu fie urâte. Dacă cineva murea de Crăciun, era considerat norocos, pentru că i se iertau păcatele. Masa festivă era completă doar dacă conţinea tradiţionala carne de porc prăjită, curcanul copt la cuptor, maioşul şi cozonacul cu nuci.
Pomul de Crăciun
Bradul argintat de beteală din casele noastre este deopotrivă tânăr şi bătrân. Crengile lui verzi însufleţeau odioară iernile romane, în vreme ce creştinii văd în vigoarea lui simbolul pomului vieţii din grădina Edenului. Cu toate acestea, copacul împodobit de Crăciun este un obicei germanic răspândit în lumea întreagă doar de câteva decenii. Pomul de Crăciun era împodobit cu fructe, prăjituri, dulciuri şi lumânări. Cadourile erau aduse de Iisus, şi de atunci aceste obiceiuri reprezintă căldură şi dragoste în sufletul oamenilor.
Moş Crăciun
Cel mai celebru personaj legat de această sărbătoare este, fără îndoială, Moş Crăciun. Imaginea lui, aşa cum o ştim noi, se datoreşte desenatorului Thomas Nast, care l-a creat în 1850. Trebuie să ştiţi că şi el a apărut, în forma pe care-o cunoaştem azi, prin secolul XIX. Moşul locuieşte în Laponia (Finlanda), este un bătrânel bun şi blând, cu barbă albă, care are nevoie de nouă reni pentru a-i trage sania încărcată cu daruri pentru copiii cuminţi. Cel mai faimos ren al său, Rudolf, este conducătorul celorlalţi opt. Ştiţi cum îi cheamă? Vixen, Blitzen, Comet, Cipid, Dancer, Dasher, Donter, şi Prancer. Ei pot zbura, căci Moş Crăciun intră în case de obicei pe horn, cu un sac mare, încărcat de jucării.
Figura sa a fost inspirată de cea a lui Moş Nicolae, şi chiar numele său american, Santa Claus, este pronunţia engleză a numelui danez al Sfântului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii îi spun Father Christmans, francezii Pere Noel iar românii Moş Crăciun. Este de menţionat că la noi în ţară, în timpul comunismului, Moş Crăciun a devenit „Moş Gerilă” şi s-a încercat desprinderea sa de sărbătoarea creştină a Crăciunului. Însă moşul nu se dă bătut aşa, cu una, cu două…
Cadoul – bucuria de a dărui
Purtător al unui sentiment pentru cel căruia îi este destinat, cadoul devine un mijlocitor afectiv între oameni. Acest ataşament social se manifestă îndeobşte în cele două feluri de cadouri: cadourile făcute din politeţe şi cele făcute din tot sufletul. Dăm cu toţii cadouri pentru că aşa se obişnuieşte, căci trăim conform unor convenţii sociale. Politeţea e şi ea o convenţie. Din pricina ei oamenii dau sau primesc cadouri, chiar dacă nici ei nu ştiu prea bine ce urmăresc: să lumineze suflete sau să dechidă uşi? În cazurile fericite, simţim nevoia de a dărui. Când dai un cadou din toată inima, dăruieşti celuilalt ceva din tine. Un adevărat cadou trebuie să-i dea celuilalt sentimentul că, oricât de mult i-ai oferi, tot n-ar fi îndeajuns pentru cât ai vrea să-i dăruieşti. Bucuria se consumă în actul de a dărui.
Despre obiceiurile româneşti
Datinile noastre sunt un bun de preţ. Folosite decenii de-a rândul ca surogat oficial al sărbătorii creştine interzise, ciuntite în literă şi spirit, obiceiurile româneşti merită să-şi găsească locul şi strălucirea dintâi. Colindele, Steaua, Vicleimul alături de Pluguşor şi Sorcovă spun despre noi tot ceea ce lipseşte dintr-o carte de istorie.
Colindul
Dintre obiceiurile româneşti, cel care a ajuns aproape să se identifice cu Ajunul Crăciunului şi cu noaptea de Crăciun este colindatul. Provenit din latinescul calendae, care desemna prima zi a fiecărei luni, dar şi din numele sărbătorii romane Kalendae Ianuarii, colindul este cea mai cunoscută datină românească de iarnă. În Ajun, cetele de colindători sunt alcătuite cu precădere din copii, obiceiul numindu-se astfel „colindul copiilor”, spre deosebire de colindatul propriu-zis, la care participă numai feciori şi oameni maturi. După miezul nopţii dintre 23 şi 24 decembrie, copiii pornesc în grupuri să colinde din casă în casă. Cântecele şi urările lor sunt scurte şi adesea hazlii. Intrând în curţi sau bătând la uşi, copiii intonează în cor: Bună dimineaţa la Moş Ajun, / Că-i într-un ceas bun! sau Bună dimineaţa la Moş Ajun, / Bună dimineaţa la Moş Crăciun, / Ne daţi, ori nu ne daţi? / Ne daţi, ori nu ne daţi? Indiferent dacă gazda deschide sau nu uşa, acelaşi cor de glasuri mititele, mai degrabă entuziasmate decât armonizate, continuă să cînte: Am venit şi noi o dată, / La un an cu sănătate, / Şi la anu’ să venim / Sănătoşi să vă găsim, / Ne daţi, ne daţi, / Ori nu ne daţi. Dacă gazda binevoieşte să deschidă, copiii vor avea parte de colaci, cozonac, nuci, mere şi chiar bani. Devenit un obicei rar pe la case şi gospodării, colindul a invadat în oraşe mijloacele de transport în comun. La ţară, colindul din Ajun mai păstrează ceva din frumuseţea şi emoţia de altădată. Pe uliţe se mai pot auzi adevăratele colinde de copii: Sculaţi, sculaţi oameni buni sau Noi umblăm să colindăm.
Adevăratul colindat se desfăşoară în noaptea de Crăciun. Colindătorii – tineri sau oameni în toată firea – se adună în cete, îşi aleg un conducător, merg din casă în casă şi-şi deapănă repertoriul: Colindul Crăciunului, Colindul Maicii Domnului, Colindul lui Hristos. Umblatul cu Steaua evocă momentul în care, la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a magilor.
Cântecele de stea cele mai cunoscute, sunt: Trei păstori se întâlniră, O, ce veste minunată şi În oraşul Viflaim. Umblatul cu Capra ţine de obicei de la Crăciun până la Anul Nou. Masca (un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră) este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu lăutari ce acompaniază dansul caprei. Umblatul cu Ursu’ este o datină întâlnită în Moldova. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii.
Crăciun fericit pe mapamond
America – „Merry Christmas”
Brazilia – „Boas Festas e Feliz Ano Novo”
Bulgaria – „Tchestita Koleda; Tchestito Rojdestvo Hristovo”
China – „Kung His Hsin Nien bing Chu Shen Tan”
Olanda – „Vrolijk Kerstfeest en een Gelukkig Nieuwjaar”
Franţa – „Joyeux Noel”
Germania – „Froehliche Weihnachten”
Grecia – „Kala Christouyenna”
Italia – „Buone Feste Natalizie”
Rusia – „Pozdrevlyayu s prazdnikom Rozhdestva is Novim Godom”
Serbia – „Hristos se rodi”
Spania – „Feliz Navidad”
Turcia – „Noeliniz Ve Yeni Yiliniz Kutlu Olsun”
Ungaria – „Kellemes Karacsonyi unnepeket”
Băutură răcoritoare inspirată după cel mai celebru personaj al copiilor
În 1931, Moş Crăciun a fost imaginea unei campanii pubicitare desfăşurată de compania Coca-Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i-a dat Moşului o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii ani compania difuzează astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în mass-media, fie ele în presa scrisă, fie în spoturi publicitare, realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
Claudiu Bran
