Zeii erau în aşteptare, împăratul întârziase cu un secol să le acorde prinţul moştenitor, pe cel ce o să le deschidă porţile măreţiei infinite. Iubit era copilul, ode i se închinau, pentru că el era lumina şi drumul către fericire. Copilul se lăsa aşteptat, lumea perfectă şi închisă a celor care nu au cunoscut greul, suferinţa, umilinţa, boala şi moartea, nu-l încânta. Împărăteasa cu toţi zeii se consultaseră, însă, soluţia nu era la îndemâna celor care cunosc şi văd tot. Într-o zi, la poarta palatului, un moşneag cu pletele sure în vânt îşi făcu apariţia. Era bătrânul Timp. Rugăminţile şi plâsetele împărătesei îl înduplecă pe cel ce era făuritorul începutului tuturor lucrurilor şi sfârşitul veacurilor să o ajute. Timpul îi ceru împărătesei să-i făgăduiască prinţului un singur dar, cel ce îl va face pe copil să se desprindă din iţele incertitudinii. Ceva simplu, de rând, un lucru pe care zeii nu l-au avut niciodată, liberul arbitru. Uimirea se inseră pe chipurile zeilor. Liberul arbitru să fie soluţia? La ce să îl ajute pe cel ce o să devină zeul zeilor, deschizătorul unui nou început luminos? Împăratul nu a stat mult pe gânduri şi către pântecele împărătesei acesta aşa şopti: „Să te naşti fiule şi libertatea fără margini în mâna ta va sta. Tu eşti cel ce trebuie să vină, promisiunea Titanilor din veacurile de demult”. Împăratul vorba nu o termină, că împărăteasa, copilul în pântece îl simţi. Descătuşat de o povară pe care nu dorea a o purta, copilul-zeu în lume dori să apară. După opt săptămâni, împărăteasa naştere viitorului păstor al zeilor dădu. Petrecere mare la palat, bucuria a umplut toate ungherele împărăţiei. Inima zeilor a bucurie rezona şi cu daruri la picioarele copilului veneau. Un nume prinţului toţi vroiau să-i pună, însă, împăratul lăsa onoarea bătrânului Timp. Acesta simplu grăi: Nor i se adresă moştenitorului tronului împărăţiei. Nor să se numească. Când sus va privi, căldura zeilor o va simţi. În mijlocul petrecerii, zeii nu băgară de seamă la vorbele încâlcite ale celui care le-a făcut visul realitate.
Mocirla de care s-a îndrăgostit prinţul zeilor
Drumul îi era poleit cu rubine şi safire, aurul era prezent în tot şi toate, frumosul era cel care îl învăluia pe Nor. Iubirea zeilor faţă de noua speranţă îi făceau să îi ascundă acestuia tot ce era considerat a fi inferior rangului pe care îl purta. Pământul sfânt al zeilor, Nor nu îl călca, ţărâna nu trebuia să îl atingă pe zeul zeilor. Fire curioasă, Nor, din palat se furişa şi cu ochiul iscoditor la zeităţi privea. Odată se îndepărtă de împărăţie, iar drumul la o prăpastie pe acesta îl aduse. De sus, o nouă lume i se deschise în faţa ochilor, era lumea oamenilor, a muritorilor. Fermecat de mireasma oamenilor, minutele se trasformau în zile, iar Nor de oameni nu se mai sătura. Ofta şi la ei s-ar fi dus. Ei erau cei de care avea nevoie.
Plin de încredere şi entuziasm în faţa împăratului, Nor doleanţa şi-a spus. Oricât ar fi vrut să se opună, promisiunea făcută la naştere prinţului nu putea să fie încălcată. Tatăl nu înţelegea ce putea acesta să vadă la mocirla pământenilor, la cei care precum porcii în cocină stăteau, iar sufletul umbrit de răutate şi invidie îl aveau. Inima împăratului mică se făcu, când o viaţă de om lui Nor printre oameni îi dărui.
Andrei Ghiţă
