“Şi eu am văzut coborându-se din cer dela Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” (Apocalipsa 21:2)
Dupa Sabatul de 1000 de ani în Ceruri, Hristos şi cei răscumpăraţi se întorc în cetatea noului Ierusalim, pe pământ. În timp ce cetatea se apropie de planeta pustiită, Isus le porunceşte morţilor nelegiuiţi să se ridice din mormintele lor. La Cuvântul Său, nemântuiţii din toate veacurile şi din toate locurile, stau înaintea lui Dumnezeu. Cei pierduţi sunt inviaţi în aceleaşi trupuri muritoare pe care le avuseseră înainte de a muri.
În timp ce Isus coboară, picioarele Sala ating Muntele Măslinilor. Un cutremur extraordinar spulberă muntele şi-l transformă într-o mare câmpie. Apoi, noul Ierusalim, masiva cetate a lui Dumnezeu, coboară din ceruri şi temelia sa se opreşte pe câmpia pe care Isus a pregătit-o.
“Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi deslegat; şi va iesi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, cari sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.” (Apocalipsa 20:7-8)
În mod uimitor, Satana reuşeşte să-şi înşele pentru ultima dată susţinătorii, şi îi convinge să cucerească prin forţă cetatea cerească. Generali şi militari de carieră din toate veacurile aplică îndemânările lor pregătindu-se pentru ceea ce se aşteaptă a fi o bătălie legendară. Prin aceasta, cei perduţi descoperă că inimile lor sunt neschimbate. Dacă ar fi posibil ei L-ar alunga pe Dumnezeu de pe tronul Său şi ar asedia cetatea sfântă. Prea puţini realizează că războiul este pierdut înainte de a începe. Ziua judecăţii a sosit.
“Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.” (Apocalipsa 20:12)
Deodată, sus, deasupra Cetăţii, Domnul apare pe tronul slavei Sale. Toate planurile de război ale celor nelegiuiţi se năruiesc îndată. În timp ce privesc faţa lui Dumnezeu, cei pierduţi devin dureros de conştienţi de fiecare păcat pe care l-au comis vreodată. Îşi amintesc de fiecare moment în care şi-au redus la tăcere glasul conştiinţei, fiecare ocazie când au refuzat chemările Duhului Sfânt. Unii au mers în mormânt crezând că au reuşit să îşi ascundă crimele, nelegiuirile şi viciile, de toţi. Cu ruşine, experimentează, la prima mână, cuvintele lui Isus din Luca 12: “căci nu e nimic acoperit care să nu fie descoperit, şi nici ascuns şi să nu fie făcut cunoscut.”
În timp ce o panoramă luminoasă a vieţii lor li se înfăţişează, fiecare suflet pierdut înţelege pe deplin că prin propria alegere a respins salvarea oferită. În mod tragic, pacea şi fericirea celor din interiorul cetăţii nu va fi a lor niciodată. Simţămintele de disperare şi deznădejde care îi cuprind, sunt dincolo de cuvinte.
Răzvrătiţii nu pot nega corectitudinea judecăţii lui Dumnezeu. Într-un singur glas ei strigă: “Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Tu Împărate al sfinţilor.” Şi căzuţi în prosternare ei se închină Prinţului vieţii.
“Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” (Apocalipsa 20:9)
În cele din urmă vine momentul pentru cei pierduţi să se confrunte cu consecinţele finale ale acţiunilor lor. Fără vreo avertizare, foc şi grindină cad din cer. Pământul se deschide şi focul explodează şi din peşterile de dedesupt. Şi în timp ce infernul îi devoreză pe cei nelegiuiţi, cei neprihăniţi sunt în siguranţă între porţile noului Ierusalim.
Fiecare păcătos este pedepsit în funcţie de faptele sale. Cei cu păcate puţine sunt distruşi rapid, în timp ce aceia care sunt vinovaţi de rele teribile împotriva umanităţii suferă mai mult. Iar Satana, instigatorul tuturor păcatelor, este forţat să sufere cel mai mult.
Pentru Dumnezeu, actul pedepsirii celor nelegiuiţi este un act dureros, dar este un act pe care dreptatea Sa îl pretinde. Pedeapsa pentru păcat este moartea. Pe cruce, Isus a suferit această pedeapsă în favoarea tuturor celor ce aveau să accepte sacrificiul Său. În mod tragic, cei pierduţi au respins acest dar şi trebuie să plătească singuri teribilul preţ al păcatului.
“Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură. Dar pentru voi, cari vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi supt aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa supt talpa picioarelor voastre, în ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor.” (Maleahi 4:1-3)
În timp ce ultimele rămăşiţe ale celor pierduţi se risipesc, cetăţenii universului îşi înalţă vocile şi-L laudă pe Dumnezeu pentru faptul că domnia de teroare a Satanei a încetat pentru totdeauna.
Având asigurată pacea veşnică a Universului, Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia spre crearea unui cer nou şi a unui pământ nou.
Adrian Claudiu Rusu
