Deşi a trăit doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o opera care nu poate face decât demonstraţia unui talent de excepţie. Opera sa se reduce la câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete şi mai ales peisaje. Totul sub amprenta unui caracter sobru, profund, meditativ.
Deschizător de drumuri
Ion Andreescu se înscrie, fără drept de tăgadă, printre primii pictori români moderni, fiind altfel şi unul dintre reperele tradiţiei româneşti. "Printre pictorii români, cu siguranţă nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu şi destin mai plin de inţelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească". Cuvintele acestea, au aprţinut lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune şi interes de arta românească.
Spicuiri biografice
Ion Andreescu s-a născut în Bucureşti, fiind primul din cei şapte copii, dintre care patru fete. Tatăl sau era comerciant de băuturi. A făcut cursul primar in pensionul lui Andreas Apostolatos, unde a învăţat şi limba franceză. În 1863 s-a inscris la Gimnaziul "Ghe. Lazar", având profesor de desen pe pictorul Petre Alexandrescu, iar în clasa a IV-a pe pictorul H. Trenk. La desen a luat premiul II în clasa I şi premiul I cu cunună în clasa a V-a la colegiul "Sf.Sava", unde l-a avut ca profesor la desen pe C.I.Stăncescu. În 1869 a renunţat la liceu şi s-a înscris la Şcoala naţională de belle-arte, condusă de Theodor Aman.
Aici a urmat conştiincios toate cursurile din programă, inclusiv pictura, deşi pe atunci frecvenţa nu era strict obligatorie. În 1870 a participat la concursurile elevilor şcolii, obţinând menţiune la estetică, predată de acelaşi C.I.Stancescu. Între timp, situaţia părinţilor, impovăraţi cu atâţia copii minori, s-a înrăutăţit. Ca să-si asigure existenţa, s-a hotarât să intre în învăţământ.
S-a înscris ca membru în "Societatea pentru învăţătura poporului român"- secţia capitalei, împreună cu profesorii săi. În septembrie 1870 a început să se prezinte la o serie de concursuri, ţinute sub preşedenţia lui Th. Aman, pentru ocuparea de catedre vacante în Bucureşti şi în ţară, reuşind al 2-lea pentru Bucureşti. Dar Consiliul General de instrucţiune găsea totdeauna motive să numească pe alţii, iar pe el îl amâna "la prima vacanţă ce se va crea", îi recomanda "să se prezinte la concurs" sau i se punea cererea "la dosar până la momentul oportun". În faţa acestor procedee, Aman, înaintând ministerului protestele lui Andreescu, a cerut "concursurile să nu mai fie drept formă, căci ar fi o descurajare pentru concurenţi".
Datorită prestigiului lui Aman, i s-a dat lui Andreescu o suplinire la Şcoala comercială din Bucureşti, la 9 octombrie 1870, dar la 25 mai 1871 a fost "lăsat liber". La 6 mai 1872, năzuinţa lui s-a realizat. Era numit maiestru titular la catedra de desen şi caligrafie de la Seminarul din Buzău, pe data de 1 septembrie 1872. A încheiat cu succes anul şcolar, prezentându-se iarăşi la concursurile din iunie şi obţinând medalia de bronz tot la estetică.
În septembrie 1872, s-a prezentat la catedră la seminar. Găseşte lipsa materialului didactic, multă nepregatire la elevi, notează cu stricteţe absenţele elevilor externi. Lecţiile sale au un caracter elementar şi activ: deprinde pe elevi "să copieze cu mâna liberă orice desen", foloseşte tabla, corectează temele printre bănci, iar la finele anului scolar s-a constatat "exactitatea cu care mai totdeauna elevii din toate clasele copiază un model".
De la Barbizon la arta românească
La sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, frecventând cursurile Academiei libere Julian şi pictand, verile, la Barbizon, unde se întâlneste cu Nicolae Grigorescu. Apoi ajunge profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioara nu părea s-o anunţe.
Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior şi fără veleităţile publicităţii. Contactul cu arta româneasca a timpului nu i-a lipsit, dar importanta unei confruntari cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de la început lucrările pictorului român au decizia şi consistenţa operei autentice, îl găsim, în ultimii ani ai şederii în Franţa, clarificat, stapân pe mijloace plastice, construind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică. (V.R.)
