Icoana este înainte de orice, o imagine sfântă. Temele care sunt înscrise în aceasta, nu pot fii decât de natură religioasă, pentru că sunt luate din scripturi. De regulă artistul care o reprezintă în variate compoziţii şi culori, este adesea anonim, şi nu face decât să dea o formă estetică unei dogme sau unei taine religioase.
Dacă e să vorbim despre icoana rusă, se poate spune că ea a fost admisă în istoria artelor, abia în primii ani ai secolului nostru. Când, întemeitorul statului rus trece la ortodoxim, în anul 989, cheamă artişti bizantini ca să decoreze primele biserici şi să formeze elevi. Astfel se disting nişte şcoli care reunesc artişti, ce se desfăşoară pictural sub însemnele anonimatului. Din Kiev, care a fost pătruns destul de mult de bizantinism, au rămas puţine urme. Novgorodul, între secolele XI şi XIV au produs opere excepţionale, simple şi puternice, cu un colorit stălucitor şi desene suple. La un moment dat, în secolul al XIV lea, se naşte la Moscova o mare şcoală de icoane.
Printre primii artişti iconari de aici, îl aflăm pe Teofan Grecul. Însă, Andrei Rubliov (1360-1430?) este cel mai ilustru dintre artiştii moscoviţi, picturile sale comparându-se oricând cu cele ale contemporanilor săi, Fra Angelico şi Van Eyck. Şcoala moscovită se face indiscutabil remarcată. Dar, pe la sfârşitul secolului al XVI lea, atelierele Stroganovilor încep să creze icoane colorate strălucitor, în care căutarea ostentativă a decorativului îi atenuează din veridicitate. Când Petru I, la început de secol XVIII, cheamă la Moscova artişti italieni, nu face decât să dea lovitura de graţie picturii de icoane.
Viorica Romaşcu
