Fie că recunoaştem, fie că evităm s-o facem, traiul nostru în România se desfăşoară sub semnul pericolului de feicare clipă. Trăim periculos, fără a trăi, însă, spectaculos. Dimpotrivă. Bătrânii spun că nici măcar în vremuri de război lipsa de predictibilitate n-a fost mai ameninţătore ca acum. Nicio socoteală nu poate fi ţinută, niciun proiect, de pe o zi pe alta, nu rezistă presiunii momentului, mereu schimbător.
Nu trebuie să facem cine ştie ce exerciţii de imaginaţie pentru a realiza dramatismul situaţiei pe care o traversăm, cumva, ca în transă. Un cetăţean se pregăteşte să dea un examen – de titularizare în învăţământ, să spunem. Se pregăteşte din vreme, duce actele necesare, acestea îi sunt aprobate şi, emoţionat, omul păşeşte în sala de concurs. Dar, nici nu se aşează bine pe scaun că este anunţat că trebuie să părăsească acea sală pentru că, peste noapte (da, la propriu!) a venit un ordin care nu-i mai permite execitarea dreptului său legal la concurs, pe motiv că a aboslvit cursurile unei anumite universităţi, neagreate, în acest moment, de Ministerul Educaţiei. Omul nu-şi înţelege vina, dar, până să se dezmeticească, e scos de jandarmi din sală. Ce va face în cocntinuare? Ce va spune acasă? Cum va explica celor din jur acest bizar eşec? Nu interesează.
O familie se pregăteşte să plece în concediu. Îşi cumpără biletele, îşi face bagajele, urmând să-şi primească primele de concediu obţinute legal, în baza contractului colectiv de muncă. Membrii repectivei familii au făcut cereri în acest sens, înregistrate şi chiar aprobate. Dar iată că, de azi, nu se mai plătesc aceste prime. Din senin. Fără explicaţii şi fără mustrări de cuget.
Mai departe: la întoarcerea din concediul ratat, cei doi află că nu mai au loc de muncă, ambii find consilieri pe la nişte cabinete de demnitari. Fuseseră chemaţi acolo pentru că era nevoie de sfatul şi de competenţa lor. Nu mai e nevoie. Brusc. Pentru că, li se psune, sistemul bugetar trebuie să se arate a fi solidar cu cel particular. Oamenii nu pricep nimic, dar rămân fără slujbe. Din senin.
Aşa cum tot din senin au aflat că pierd, în această lună, un spor, urmând ca, tot fără ştire, să mai piardă, luna viitoare, un altul. Ce buget de familie se mai poate întocmi, în aceste condiţii, cum să-ţi mai faci socoteala coşului zilnic? În plus, ţi se mai şi sugerează că s-ar putea ca, în curând, să nu mai fi atât de sigur că vei primi salariul sau pensia, pentru că statul se tot împrumută şi, la un moment dat, nu va mai avea bani deloc. Acelaşi stat care a împrumuta zeci de miliarde de euro doar ca pe „o centură de protecţie”, preventiv, aşadar, nu silit neapărat de necesităţi şi de realităţi.
Pe cât de pericuos trăim, în graniţele unei nevroze cotidiene, pe atât de banal tindem a ne prăbuşi, într-un tunel al nepriceperii, al indiferenţei şi al minciunii. Şedinţele de Guvern s-au transformat, în ultimul timp, în spaime naţionale. Ce-or mai inventa ăştia? Ce ni se va mai lua? Cu ce ne vor mai ameninţa?
Ne-am transformat într-o naţie culpabilizată fără contenire. Noi, cei care am tot dus greu, se pare că am făcut şi tot răul. Un şef, cumsecade şi priceput, e înlocuit cu altul, ignorant şi vanitos. Sau e obligat să migreze dintr-un partid în altul, remurând la fiecare remaniere guvernamentală sau la fiecare semn că puterea politică actuală e în cumpănă sau poate chiar să se schimbe, înlocuită de o alta, cu care iar trebuie să te pui bine, într-un fel sau altul, pentru a nu rămâne pe drumuri.
Cu nervii întinşi, abandonând orice speranţă legată de vreo logică a lucrurilor, de vreo stabilitate care să-ţi permită să trăieşti omeneşte, românul obişnuit se vede târât într-un marasm de neînţeles. Marasm pe care trebuie să-l îndure fără crâcnire, deşi tot ce se întâmplă pare a fi împotriva firii.
O astfel de guvernare se transformă în calvar, în coşmar. Or, aceste stări sunt departe de a eficientiza munca, de a te încărca de optimism şi de energie creativă. E preferabil să te ascunzi, să te faci mic, să devii invizibil în ochii celor care distează, după bunul plac drumul tău prin carieră, prin viaţa socială. Tremuri chiar şi în concediu. Te trezeşte noaptea visul că ai putea merge la serviciu spre a te întorce de acolo demis. Această Golgotă fără de sfârşit nu este, însă, doar a ta, ci, în primul rând a unei ţări care se prăbuşeşte odată cu tine. Şi nimeni, nimănui, nu dă seamă.
Horaţiu Vlăsceanu
