Care este diferenţa între uz şi habitaţie, ne întreabă Corina Teşoi din Hunedoara?
Dreptul de uz şi dreptul de habitaţie sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct, ce presupun faptul că titularul dobândeşte dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Deosebirea dintre dreptul de uz şi cel de habitaţie derivă din obiectul lor; atunci când este o casă de locuit, acesta este un drept de habitaţie.
Dreptul de habitaţie poate fi constituit prin convenţia părţilor:
– printr-un act separat care are ca obiect instituirea unui drept de habitaţie viageră;
– printr-un contract care are şi un alt obiect.
De exemplu, printr-un contract de vânzare-cumpărare a fost constituit şi un drept de habitaţie asupra unei camere în favoarea vânzătorului. Cumpărătorul, în calitate de proprietar, va fi ţinut să respecte dreptul de habitaţie pe durata instituirii lui, asupra acelei camere el neavând dreptul de a o folosi fără a obţine acordul vânzătorului, titular al dreptului de habitaţie.
Proprietarul locuinţei asupra căreia a fost constituit un drept de habitaţie nu are dreptul să folosească locuinţa fără acordul titularului pe toată perioada în care subzistă acest drept. Pe de altă parte, titularul nu este îndreptăţit să cedeze şi / sau să închirieze dreptul său unei alte persoane, fiind prin excelenţă un drept strict personal.
Există o singură excepţie, respectiv titularul poate să închirieze unei alte persoane partea din casa în care nu locuieşte, ceea ce presupune că acesta foloseşte locuinţa în scop personal dar prin voinţa sa îşi limitează acest drept la doar câteva încăperi.
În cazul soţului supravieţuitor, dreptul civil recunoaşte în favoarea acestuia un drept special de habitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut soţului decedat, dacă supravieţuitorul vine la moştenire împreună cu alţi moştenitori.
Pentru a fi considerat valid, acest drept special de habitaţie trebuie să fie constituit asupra unei case de locuit care să facă parte din moştenire iar soţul supravieţuitor să nu aibă o altă locuinţă în proprietatea sa.
Este valabil cel puţin un an de la decesul soţului şi durează până la efectuarea partajului sau până la o eventuală recăsătorie, dacă acest eveniment se produce anterior partajului.
Principala obligaţie ce revine titularului la încetarea acestui drept este de a restitui proprietarului locuinţa care a format obiectul dreptului de habitaţie în aceeaşi stare în care a fost primită. Titularul trebuie să ofere despăgubiri dacă locuinţa s-a deteriorat din vina lui sau nu şi-a îndeplinit toate îndatoririle pe care şi le-a asumat faţă de proprietar.
Plata unor sume de bani în contul proprietarului îl obligă pe acesta la restituire. Proprietarul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor cerute de titular ca echivalent al îmbunătăţirilor aduse locuinţei pe durata dreptului de habitaţie, chiar dacă prin acestea s-a sporit valoarea locuinţei.
Felicia Mirea
