Majoritatea oamenilor experimentează visarea lucidă la modul ocazional. În scenariul cel mai des întâlnit, la sfârşitul unui coşmar, visătorul realizează că “nu este decât un vis” şi se trezeşte uşurat câteva secunde mai târziu. Dar visătorul care se trezeşte pentru a scăpa de un coşmar nu este decât parţial lucid.
Martori la propriile coşmaruri
Visătorul complet lucid îşi priveşte coşmarul ca pe un oarecare film de groază la care asistă în calitate de martor detaşat şi poate continua să viseze, înfruntând frica şi ajungând să o depăşească. Drept consecinţă, el se trezeşte cu o mai mare încredere în sine şi cu o temere în minus. Acest demers pare promiţător şi ar putea fi folosit ca metodă de a scăpa de coşmare. Ea a fost pentru prima dată descrisă de marchizul d-Hervey de Saint-Denys în cartea sa Les Rêves et les moyens de les diriger (Visele şi modalităţi de a le controla), publicată în 1867. Cel mai adesea visătorii devin lucizi atunci când se întreabă asupra ciudăţeniilor conţinutului oniric şi ajung la concluzia explicativă că este un vis.
Studiul viselor conştiente
Deşi pentru majoritatea oamenilor visarea lucidă rămâne o experienţă de excepţie, aşa cum afirma Léon d-Hervey în urmă cu mai bine de un secol, ea este o capacitate ce poate fi dobândită prin exersare. În pofida mărturiilor unor personalităţi recunoscute, precum Aristotel, Descartes, Van Eeden şi d-Hervey de Saint-Denys, subiectul viselor lucide a fost multă vreme privit cu scepticism. La sfârşitul anilor -70, studiul viselor lucide a luat un nou avânt, datorită descoperirii unei noi tehnici, bazate pe semnalele transmise prin mişcări oculare, ce permitea comunicarea cu persoane aflate în starea de vis conştient. Această metodă a fost descoperită în mod independent de cercetători din Statele Unite, de la Stanford (Stephen LaBerge) şi din Anglia (Keith Hearne).
S-a pornit de la cercetările anterioare realizate de William Dement şi H. P. Roffwarg, care demonstraseră că direcţiile mişcărilor oculare înregistrate în timpul somnului paradoxal coincideau uneori cu orientările privirii în vis, descrise ulterior de subiecţi. Pornind de la experienţele sale personale în materie de visare lucidă, Stephen LaBerge a presupus că visătorii lucizi sunt capabili să acţioneze la voinţă şi că ar putea dovedi aceasta trimiţând un semnal sub formă de mişcare oculară dinainte stabilit, pentru a indica momentul exact de acces la starea de luciditate în vis. Folosind această metodă, LaBerge şi colegii săi au raportat că visele presupuse lucide ale celor cinci subiecţi fuseseră efectiv anunţate de mişcările oculare dinainte stabilite.
Toate semnalele, şi deci toate visele lucide, s-au produs în timpul unei perioade neîntrerupte de somn paradoxal. O tehnică aproape identică de semnalizare prin mişcări oculare a fost dezvoltată, în mod independent, de Keith Hearne şi Alan Worsley în Anglia. Alte cercetări desfăşurate în multe alte laboratoare au condus la aceleaşi rezultate, arătând clar că dacă visul lucid este aparent paradoxal, existenţa sa este demonstrată. (A.M.)
