Prin stabilitatea sa, prin aparenţa sa de forţă concentrată, prin caracterul său imuabil, piatra este simbolul înţelepciunii. Impasibilă, roca asistă la toate schimbările de pe scena istoriei şi, asemenea înţelepţilor, rămâne imperturbabilă în mijlocul cataclismelor.
Ea este martora trecutului; ea ne învaţă – graţie caracterului ambivalent al limbajului simbolic – că absenţa sentimentelor elevate şi a aspiraţiei spirituale îngheaţă, secătuieşte şi pietrifică fiinţa. „Dragostea sălăşluieşte pură şi în inima pietrelor…” spunea Oscar Vladislas de Lubiez-Milosez. Conform concepţiilor tradiţionale, nu există o scindare majoră între ceea ce ştiinţa modernă numeşte organic şi anorganic. Întregul cosmos este viu; pietrele şi metalele nu sunt lipsite de viaţă, aşa cum par, ci au locul lor bine determinat în lumea vie. Şi cum tot ceea ce este viu este înconjurat de o radiaţie specifică, şi pietrele emit astfel de radiaţii. Dar natura acestora este subtilă, nu fizică, de aceea evidenţierea şi măsurarea lor iese de sub incidenţa normelor ştiinţifice obişnuite.
Nu suntem apţi deocamdată să percepem reacţiile regnului mineral, deoarece ritmurile sale diferă de ritmurile noastre. Pietrele şi metalele sunt în realitate perfect similare formelor de viaţă evoluate: se reproduc, sunt dotate cu sensibilitate, îmbătrânesc şi mor, dar la o altă scară temporară. Baronul Karl von Reichenbach a demonstrat prin cercetările sale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, că aura mineralelor este realitatea incontestabilă, fiind o modalitate de manifestare a energiei vitale universale. Printr-o mişcare perpetuă de flux şi reflux, acest spirit vital pune fiinţele şi lucrurile într-o strânsă comunicare. Această energie difuzează în materie vitalitatea creatoare a planului spiritual; ea este asemenea unui fluid capabil să penetrze oriunde şi să impregneze totul; ea animă şi revigorează orice parte din Univers, creând armonia în întreaga natură. (A.M.)
