Politica loveşte, tot mai des şi mai grav, învăţământul nostru. Sub pretextul că ar dori să-l reformeze. Acţiunea ei este vizibilă şi dureroasă. Dar mai ales contraproductivă. Promotorul acestei intervenţii brutale este chiar preşedintele ţării, om fără drag de şcoală, dispreţuindu-i slujitorii. A prins şi un moment favorabil, cel în care Educaţia o are în frunte pe Ecaterina Andronescu, un ministru slab, inconsecvent, fără idei. Numai bun să se transforme în calul de bătaie al terminatorul Traian Băsescu.
În plină criză economică, adică într-o perioadă în care priorităţile ar trebui să fie cu totul altele, şcoala este adusă în prim plan. Ca provocatoare a tuturor relelor din societatea noastră. Forţa de muncă prost calificată, în dispreţ faţă de cerinţele pieţii muncii, implicit şomajul, scăderea productivităţii în indutrie şi agricultură, din care derivă scăderea salariilor – toate acestea şi încă altele există numai şi numai din pricina unui Învăţământ nereformat.
Traian Băsescu a uitat, de bună seamă, aşa cum procedează în general, de promisiunile făcute anul trecut cadrelot didactice, cărora le oferea, din vârful buzelor, salarii mari contra performanţă. Promisiunea s-a dovedit a fi mincinasă. Departe de a-şi vedea veniturile ceva mai apropiate de cerinţele unui trai decent, profesorii s-au trezit încă şi mai prost plătiţi, ba încă şi cu întârziere. Acum, culmea umilinţei, li se propune acestora să examineze candidaţii la examenul de bacalaureat contra sumei de 2 lei (impozabili!) per elev.
O minimă demnitate ar trebui să-i determine pe dascăli să refuze ruşinoasa ofertă. Dar iată că mulţi – cei mai mulţi – dintre ei n-o fac. O fi de vină şi sărăcia cronică, o fi de vină şi teama în faţa ameninţărilor, deloc voalate, venite din partea inspectoratelor şcolare, legate de calificativele care le vor fi acordate şi de care depinde însăşi cariera oricărui profesor. Cert este că, aşa cum s-a tot întâmplat, dascălii au cedat în faţa presiunilor de tot felul. Se prefac a uita ce ar trebuie să reprezinte în viaţa elevilor de azi prezenţa în faţa comisiei de bacalaureat. Care-i apreciază cunoştinţele pentru numai doi lei, acordaţi în batjocură. Sumă pentru care candidatul ar trebui întrebat doar cm se numeşte şi dacă stă bine cu sănătatea. În condiţiile în care alte ministere, având la cârmă reprezentanţii alintaţi ai PD-L, aruncă zecile şi miile de euro pe imnuri stupide şi pe paranghelii lipsite de conţinut, ministerul condus (aşa cum e condus, adică jalnic) de un reprezentant al PSD e tratat mai rău decât o Cenuşereasă.
Mulţi se întreabă de ce Traian Băsescu n-a ales să facă reformă în apicultură, de pildă (lăsând la o parte conotaţia amuzantă că un trântot nu poate face legea în patria albinelor), sau în cultură, domenii la care se pricepe la fel de bine ca şi la învăţământ. Pentru simplul motiv să, din frustrare, preşedintele vrea să se răzbune pe şcoală şi, mai ales pe dascălii ei, rămaşi o amintire dureroasă a şcolarului care a fost – chiulangiu şi indisciplinat.
Căderea în derizoriu a şcolii româneşti se datorează îndepărtării de catedre a specialiştilor autentici, a oamenilor cu har pedagogic. I-au respins salariile inacceptabile, i-a scârbit modul în care îi tratează societatea, începând cu aceia care o conduc. Au distrus şcoala şi uzinele de diplome reprezentate de universităţile particulare, la care au absolvit o EBA sau o Elena Udrea, ajunse, fără multă ştiinţă de carte, modele pentru tineri.
Traian Băsescu, aşa cum singur a mărturisit, n-a vrut să spună că şcoala noastră produce filosofi, ci de-a dreptul tâmpiţi. Întreaga naţiune ar fi trebuit să se simtă jignită, ea fiind, în totalitate, produs la învăţământului românesc. Băsescu ar fi trebuit să intre în pământ de ruşine, pentru enormitatea pe care a susţinut-o („corectă, pe fond”, nu-i aşa?). În mintea lui, tîmpitul şi filosoful sunt tot una. În aceste condiţii, n-are decât să-şi treacă pe cartea de vizită, după ce nu va mai fi preşedintele ţării, „filosof”. Până atunci, însă, ar fi fost de aşteptat ca, măcar de faţadă, să-şi ceară public scuze. N-a făcut-o. Aşa că tot acolo ajungem: dacă tăceai, filosof rămâneai! Şi a rămas.
Horaţiu Vlăsceanu
