Campanii electorale costisitoare, minciuni gogonate, cumpărare de voturi, turism electoral, scrutin uninominal în urma căruia câştigă cel cu voturi mai puţine, Parlament bicameral, sute de parlamentari plătiţi cu indemnizaţii grase, pensii speciale, cheltuieli de cazare, diurne, maşini, telefoane, personal auxiliar, chiul la şedinţe, afaceri personale, trafic de influenţă, refugiu pentru corupţi, somn în fotolii etc., etc.
Şi toate astea pentru ce? Justifică Parlamentul României un asemenea deranj şi o asemenea cheltuială pentru cetăţenii ţării? Judecând după activitatea desfăşurată de Parlamentul României în ultimii ani, ar trebui să dăm un răspuns categoric negativ.
Potrivit Constituţiei, menirea principală a Parlamentului este activitatea legislativă. Cu alte cuvinte, în numele şi în interesul alegătorilor, parlamentarii ar trebui să adopte legile ţării.
Realitatea ne arată că în ultimii ani Parlamentul a devenit treptat o simplă anexă a Guvernului, un birou de înregistrare a ordonanţelor de urgenţă şi ordonanţelor emise de către Guvern. Printr-un abuz de neimaginat pe meleaguri cu adevărat democratice, guvernele au abuzat copios, indiferent de culoarea lor politică, de posibilitatea oferită de Constituţie de a emite ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe, transformând excepţia în regulă.
Ca să nu rămânem în sfera abstractă, e suficient să aruncăm o privire asupra activităţii legislative desfăşurate de Parlamentul actual. Până la începutul lunii iunie 2009, Parlamentul a adoptat în total 226 de legi, dintre care 174 (mai mult de trei sferturi) au fost legi de aprobare (sau respingere) a unor ordonanţe de urgenţă sau ordonanţe simple ale Guvernului. Dintre celelalte 52 de legi, 28 au fost legi de aprobare a unor convenţii sau acorduri internaţionale. Rămân doar 24 de legi obişnuite, multe dintre ele cuprinzând doar câteva articole. Un bilanţ cu adevărat lamentabil pentru un parlament democratic.
Abuzul de ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe cu putere de lege a fost o constantă a ultimelor guvernări, fie că a fost vorba de Guvernul Alianţei D.A., fie despre Guvernul Tăriceanu II, fie despre Guvernul Boc.
În anul 2005 au fost emise 209 ordonanţe de urgenţă şi 56 simple; în 2006: 136 de ordonanţe de urgenţă şi 64 simple; în 2007: 157 de ordonanţe de urgenţă şi 47 simple; în 2008: 229 de ordonanţe de urgenţă şi 28 simple. Guvernul Boc a reuşit şi el să emită până la această dată 61 de ordonanţe de urgenţă şi vreo şase ordonanţe simple, dar până la sfârşitul anului (sau mandatului) are timp să recupereze.
Premierul Boc vrea însă cu tot dinadinsul să escaladeze abuzul Guvernului în domeniul legislativ, făcând ceea ce nimeni nu a făcut în Europa democratică: să adopte Codul Civil şi Codul Penal prin asumarea răspunderii Guvernului. Deşi Parlamentul nu prea are de lucru, deşi raportul UE privitor la justiţie a fost amânat pentru toamnă, domnul Boc ţine morţiş să priveze Parlamentul de posibilitatea dezbaterii normale a Codurilor. Nu e prea clar dacă o face din convingere sau pentru că aşa i-a ciripit o cucuvea (prietenii ştiu de unde), pe care nu îndrăzneşte să o refuze. Drept este însă că nici partenerii de coaliţie nu au destulă bărbăţie ca să-i spună ferm că nu sunt de acord cu asemenea procedeu, de teamă să nu li se complice rezolvarea diverselor „problemuţe” privind împărţirea caşcavalului.
Dacă forul legiuitor prevăzut în Constituţie nu are posibilitatea să aprobe cele patru Coduri juridice, dacă parlamentarii aleşi cu atâta trudă şi ţinuţi cu atâta cheltuială nu pot să exprime punctul de vedere al celor ce i-au ales asupra legilor fundamentale, zău că Parlamentul nu-şi mai justifică existenţa în România. Pentru că în momentul de faţă el a devenit o formă fără fond, o caricatură de instituţie democratică.
După adoptarea Codurilor, Guvernul mai are de făcut un singur pas: să modifice şi Constituţia prin ordonanţă de urgenţă sau prin asumarea răspunderii. Pentru a se face economii la buget, preşedintele să fie ales pe viaţă, iar forul legislativ să fie compus din cel mult 100 de deputaţi neremuneraţi, care să se întrunească de două ori pe an câte două zile, ocazie cu care să aprobe ordonanţele Guvernului.
Să avem din nou un tătuc şi o Mare Adunare Naţională.
V. Stănescu
