Descopeririile fizicii moderne se află azi la graniţă cu adevărurile exprimate de mii de ani de tradiţiile spirituale ale lumii, energiile fundamentale ale lui Dumnezeu fiind redescoperite prin teoriile fizicii cuantice. Nu se cunoaşte nimic despre Univers la timpul zero. În conformitate cu teoria Big- Bangului, se presupune că toate forţele fundamentale coexistau şi că toată materia, energia, spaţiul şi timpul au explodat dintr-o singularitate.
Unităţi naturale. Fizicianul Max Planck, „părintele” fizicii cuantice (premiat cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1918), este cel care a calculat pentru prima dată în mod empiric un sistem de unităţi de măsură naturale pentru timp, lungime şi masă. Aceste valori, care şi-au căpătat înţelesul în teoriile fizicii moderne, sunt naturale, întrucât au fost calculate doar pe baza constantelor universale fundamentale (viteza luminii în vid, constanta atracţiei gravitaţionale), adică sunt definite doar din proprietăţi ale naturii, şi nu din vreo construcţie a minţii umane.
Despre aceste unităţi etaloane, Max Planck spunea că „îşi menţin în mod necesar semnificaţia în toate epocile şi pentru toate civilizaţiile, chiar şi extraterestre sau nonumane, şi pot de aceea să fie denumite ca fiind unităţi naturale". Un timp Planck după evenimentul zero este cel mai apropiat timp prin care ne putem apropia conceptual, prin fizica teoretică, de acea singularitate primordială. Bazându-se pe calcule relativ simple, fizica modernă evaluează timpul Planck la aproximativ 10-43 secunde. Lungimea Planck este lungimea parcursă de o rază de lumină în timpul Planck, aproximativ 10-35 metri, iar masa Planck este de aproximativ 10-8 kg şi este limita minimă a masei pe care o poate avea o gaură neagră.
Primit la început cu răceală şi chiar uitat, acest sistem de unităţi de măsură a căpătat o importanţă deosebită în fizica modernă, fiind denumit chiar „sistemul de unităţi de măsură al lui Dumnezeu".
Ahile şi broasca ţestoasă. Dezvoltând ideea şi plecând de la faptul că la dimensiuni subatomice se constată un puternic caracter discontinuu, cuantic, teoriile cele mai recente propun o cuantificare a însuşi timpului şi a spaţiului. În fizica cuantică se presupune că energia nu e subdivizibilă la infinit, ci, în ultimă instanţă, există sub formă de cantităţi mici pe care Planck le-a denumit „Quanten", din latină, însemnând „cât de mult", cuante. Astfel, timpul şi distanţa Planck ar deveni cuantele de timp şi, respectiv, de spaţiu, rezolvând astfel problema cosmologică a lui „înainte de timpul Planck".
Ca o evidenţă în acest sens este adus un vestit paradox al antichităţii, acela al lui Ahile şi al broaştei ţestoase.
Dacă Ahile, eroul antichităţii greceşti, cel iute de picior s-ar lua într-o bună zi la întrecere cu o broască ţestoasă, lăsându-i acesteia ca avantaj o oarecare distanţă în faţa lui, Ahile nu ar putea să ajungă niciodată din urmă broasca ţestoasă pentru că ,în timpul în care Ahile s-ar mişca spre broască, şi broasca ar înainta, şi deci situaţia ar ajunge în punctul iniţial. Iar de aici nu ne rămâne decât să renunţăm la principiul inducţiei matematice sau să re-gândim noţiunea de mişcare. Acest aparent paradox şi-ar găsi o explicaţie în cazul în care mişcarea ar fi discontinuă. Dacă mişcarea s-ar face astfel în salturi, adică cu viteza luminii de la o cuantă de spaţiu la alta, urmată de staţionări, atunci pur şi simplu Ahile ar avea mai puţine staţionări decât broasca într-un anumit interval de timp şi astfel ar depăşi-o, ceea ce, de altfel, se şi petrece în realitate.
Relativ sau Absolut? Astfel, spaţiul ar fi de fapt o reţea de găuri negre de masă şi rază Planck, iar orice mişcare s-ar produce cu viteza luminii, în salturi, de la o cuantă de spaţiu la alta. Aceste salturi s-ar produce în mod sincron, simultan, de la o cuantă de timp la alta, în „interiorul" unei cuante de timp nefiind posibilă nicio mişcare. Practic, evenimentele ar fi nişte succesiuni de stări, precum clişeele unui film la cinematograf. Sau, dacă vreţi, universul ar arăta ca un fel de computer multidimensional care ar avea o frecvenţă de tact de 1034 GigaHerţi! Cuantele de spaţiu ar avea o „membrană flexibilă" astfel încât s-ar putea coagula şi desface în funcţie de anumite câmpuri formatoare fundamentale, dând astfel naştere particulelor fundamentale. Energia necesară formării acestor mase s-ar supune legii lui Einstein a echivalenţei dintre masă şi energie.
Undele de energie, lumina, ar avea astfel şi un caracter de masă prin faptul că ar reprezenta o perturbare a densităţii cuantelor de spaţiu. În cazul marilor aglomerări de mase, cuantele de spaţiu fiind mai dense, produc o curbare a oricărei raze luminoase care trece prin apropiere. Iată o apropiere şi de teoria generalizată a relativităţii, care a postulat existenţa spaţiului curb şi a legăturii dintre curburile spaţiului şi câmpurile gravitaţionale. Cât despre relativitatea restrânsă, faptul că lumina are aceeaşi viteză în raport cu orice observator, este o consecinţă a principiului holografic al manifestării. În acest sens este remarcabil de ştiut că Einstein a vrut să-şi denumească iniţial teoria ca Teoria Absolutului. A fost adoptată o altă denumire pentru a evita anumite distorsiuni de percepţie şi astfel s-a ajuns la Teoria Relativităţii. (A.M.)
