Am avut privilegiul, săptămâna trecută, să-l văd şi să-l ascult, preţ de vreo două ceasuri, pe maestrul Radu Beligan povestind despre lungul său drum prin lumea teatrului, de-a lungul a şapte decenii. Impresionanta confesiune a scos la iveală un intelectual erudit şi rafinat, trăit în cultul unor modele umane şi artistice ilustre, din a căror urmare şi perpetuare în timp şi-a făcut obiectiv fundamental de viaţă.
La 91 de ani, marele actor a vorbit despre cultură, bun- simţ, perseverenţă, cuminţenie (în sensul de seriozitate), devotament, spirit de iniţiativă, onestitate şi excelenţă. Sala, în care – din păcate – am zărit foarte puţini tineri, l-a ovaţionat minute în şir. Tonul a fost egal – calm şi cald. Radu Beligan nu s-a ridicat în slăvi, n-a lăcrimat şi nu s-a plâns.
Demn, sensibil, dar şi exact în tot ce-a spus, admirabilul om de artă a evocat nume mari, de la Lucia Sturza Bulandra, George Vraca, Ion Iancovescu, Victor Ion Popa, Sică Alexandrescu, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, George Timică, George Calboreanu, Costache Antoniu, Ion Finteşteanu, Marin Moraru sau Gheorghe Dinică la logicianul Anton Dimitriu, la Eugen Ionescu, Laurence Olivier, Phillippe Noiret, Jean Louis Barrault ori Salvador Dali – personalităţi inconfundabile, de care românul născut la Bacău s-a apropiat, stârnindu-le admiraţia şi câştigându-le stima şi, evident, prietenia.
Mă gândeam, în drum spre casă, ce uluitoare deosebire există între Radu Beligan (şi destui alţii, de care-l apropie profunzimea şi harul) şi majoritatea actorilor politici de pe prima noastră scenă. Beligan scrie, în „Note de imsomniac”: „Un mare actor trebuie să aibă: Eleganţă. Gust. Stil. Demnitate. Clasă”, şi nu pot să nu-i dau dreptate întrutotul. Ce janic arată, dintr-o asemenea perspectivă privit, cel pe care votul popular l-a desemnat a fi, pentru cinci ani, primul om din statul nostru, cel care ne reprezintă în lume! Trec peste dezvăluirea făcută recent de Viorel Hrebenciuc, legată de şantajul la care Traian Băsescu l-a supus pe Theodor Stolojan, în 2004, atunci când a minţit, fără să roşească vreun pic, o naţie întreagă (aşa cum a făcut-o şi mai târziu, de nenumărate ori).
Trec peste lacrimile sale de convenienţă, vărsate public de vreo opt ori până acum. Trec chiar şi peste jignirile aduse, în timp, atâtor compatrioţi ai săi, cărora nu le mai poate pretinde că le este preşedinte, ci detractor şi adversar. Mă opresc doar la calităţile unui mare actor, în viziunea lui Radu Beligan, amintite mai sus. Niciuna dintre ele nu este regăsibilă în structura personalităţii şefului statului. Şi nici în aceea a fiicei sale mai mici, fan Adi Minune, cum am aflat fără surprindere, care-şi copiază tatăl în tot ce are acesta mai rău, adică în aproape toate privinţele.
Fenomenul pe care-l constat – şi nu doar la Traian Băsescu, ci şi la majoritatea ciracilor săi din partidele pe care le-a adus, contra firii, la guvernare – este că mediocritatea, coroborată cu grobianismul, minciuna, impostura şi diletantismul, poate deveni nu doar agresivă, ci chiar foarte agresivă, căutând să-şi impună legea într-o lume, cum este cea a noastră, românească, tot mai lipsită de criterii şi de orizonturi limpezi. Traian Băsescu tinde să devină, pe zi ce trece – din nenorocire pentru ţară -, un model. Şi nu doar pentru politicienii care-i sorb hăhăiturile, glumiţele deplasate sau falsele regrete, ci şi pentru tinerii care văd în el chezăşia reuşitei fără prea mare efort, fără cultură, având ca unice atuuri (dacă le putem socoti astfel) descurcăreala, înşelăciunea, şantajul, înjurătura, apetitul pentru băutură, petreceri şi femei, desconsiderarea valorilor autentice, promovarea prin slugărnicie, prin rapt şi samavolnicie.
Mă număr printre cei care nu acceptă un asemenea model, printre cei cărora el le repugnă. Nu ştiu cât de mulţi suntem cei care refuzăm acceptarea, prin tăcerea îngăduitoare, a proliferării, ba chiar impunerii, unui prototip uman de acest fel. Pericolul este imens, iar efectele pot fi de-a dreptul devastatoare. Tupeul, mitocănia, lipsa eleganţei, a bunului gust, lipsa de stil şi de clasă – pentru a reveni la vorbele lui Radu Beligan – nu pot reprezenta, în ceea ce mă priveşte, motive de admiraţie, ci doar de repulsie sau, cu îngăduinţă, de ignorare a personajelor de acest fel.
Astfel gândeam după minunata întâlnire cu Radu Beligan. Şi m-am oprit bruc, nedorind să-mi stric o seară în care am trăit, vreo două ceasuri, o stare de graţie cu care te poţi întâlni arareori. Mai ales în vremuri ca a noastră.
Hanibal Giurgescu
