Sunt la Sibiu. Scriu asta de câte ori am ocazia ca şi când m-aş ciupi să văd dacă e adevărat. Mi-e dor de Bucureşti cum îi e dor liliacului să vină primăvara ca să-şi arunce mirosul teribil peste zilele frumoase de mai. Mi-e dor de viaţa boemă pe care am trăit-o acasă… De fapt, pentru mine Bucureştiul este, ca astăzi Sibiul, acasă. De Bucureşti mă leagă aventuri nocturne prin boemele lui, de la Bulevard la Şarpele Roşu, nopţile când stăteam la masă cu Dan Mucenic sau Horia Tabacu, chiar dacă nu eram în deplinătatea poftelor mele bahice. Chiar dacă sunt la Sibiu, cei doi sunt în gândurile mele şi în împlinirile mele de aici, şi mi- au fost „alături” la editorializarea „Cenaclul de la Păltiniş”.
Dar iată ce au scris, pe rând, cei doi. Pentru început, Horia.
„Ce n-aş dori
Niciodată, şi cu sincer regret, nu am rezistat în faţa apelurilor lui Valentin Leahu, indiferent de natura lor, mai ales atunci când a fost vorba despre publicaţii noi. Mi s-a întâmplat aşa pentru că m-au tentat şi publicaţiile şi m-a copleşit Leahu, cu personalitatea lui de artist. Am fost alături de el, adică, în multe proiecte. În cele reuşite şi în cele nereuşite. Toate au rămas undeva în mintea oamenilor şi câteva vor sta în istoria contemporană a acestei ţări.
„Cenaclul de la Păltiniş” mi se pare un titlu anacronic, rupt din alte timpuri, când televizorul şi internetul existau foarte puţin, sau de loc. De pe vremea când lumea citea şi visa la cuvinte, poezii şi povestiri. Şi când copilăream şi eu prin Parcul de sub Arini, sau pe Calea Dumbrăvii, unde unchiul meu era profesor la Şcoala de Ofiţeri, pe care avea să o termine şi Leahu, într-o zi în care s-a trezit locotenent. Personal, cred puţin într-un asemenea proiect, mai ales în anul 2009, mai ales în plină criză, mai ales condus de un artist, paralel cu banii, paralel cu orice noţiune de marketing şi management. Dar îl sprijin din tot sufletul meu.
Păltinişul nu mai trimite de multă vreme cu gândul la Constantin Noica, ci mai degrabă la o staţiune turistică. Dar elitele de elevi şi studenţi, pe care marele om de cultură şi le-a visat, există. Sunt chiar în Sibiu şi în împrejurimi, şi aşteaptă să fie chemate la treabă, eventual în paginile unei publicaţii, şi, de ce nu, chiar într-un cenaclu.
Dacă acestea vor începe cu mare seriozitate şi cu cuvinte paşoptiste, dar serioase, dacă totul va fi fără bani, cum se pricepe Valentin să procedeze, pentru că visele sale nu produc dobânzi şi nici nu conving bogătanii să le sponsorizeze, tinerii vor veni puţin din obligaţie faţă de părinţi şi unii profesori de modă mai veche.
Dar dacă vor fi chiar ei lăsaţi să conducă ostilităţile, să se administreze, să „îşi gătească”, ideile lui Leahu ar putea prinde consistenţă. Marii sponsori din oraş, şi nu numai, ar putea chiar să se alăture. Şi, atunci, peste câteva luni, ar putea veni vorba şi de Noica. Ar fi chiar o sărbătoare, pentru toate vârstele”.
Bucureşti, mai 2009 (Horia TABACU)
Şi acum, Dan.
„ Ce aş dori
Rareori, şi cu sincer regret, am reuşit să rezist în faţa apelurilor lui Valentin Leahu, indiferent de natura lor. Cu atât mai puţin atunci când a venit vorba de pornirea unei noi publicaţii. Secretul este că amicul Leahu pune mult/mare suflet şi are încredere în tot ceea ce-şi propune să realizeze. Aşa se întâmplă şi cu publicaţia de faţă, aflată în momentele pregătirii primului ei număr.
„Cenaclul de la Păltiniş” mi se pare un titlu interesant, dar şi obligând la foarte mult(e). „Cenaclul” este o formă de comunicare specifică artiştilor ce simt nevoia de a li se confirma dreptul de luare în posesie al statutului către care aspiră şi eventualele progrese făcute, prin punerea în discuţie publică a unor încercări în domeniul creaţiei. Nevoia cu totul presantă pe care o resimt ei este aceea a unor modele în care să creadă, a unui/unor mentor(i) avizaţi, recunoscuţi şi de bună- credinţă. În vremea din urmă, instituţia cenaclului (literar, mai ales) a părut multora vetustă.
Personal, cred în ea, în necesitatea revigorării sale. Din această perspectivă, revista de faţă ar trebui să se adreseze cu predilecţie tinerilor în formare, necum autorilor consacraţi. Aceştia pot fi însă de folos doar în condiţiile în care îşi asumă o misie cumva pedagogică. Fireşte, nu de pe poziţii ex-catedră, ci în sensul unei implicări de profunzime, atrăgând confraţilor de vârste mai fragede atenţia asupra valorilor de care trebuie să ţină seama şi cu care trebuie să ia contact.
„Păltinişul” trimite, automat, la personalitatea de tip socratic a lui Constantin Noica. Asta presupune cunoaşterea şi interiorizarea operei sale şi a mesajelor pe care aceasta şi-a propus să le transmită, peste timp, generaţiilor ce o vor parcurge. Nu trebuie uitat faptul că Noica a pledat, cu strălucire, pentru crearea de elite veritabile în rândul elevilor şi studenţilor, elite care să fie susţinute şi antrenate temeinic şi sistematic întru atingerea performanţei intelectuale şi artistice. Aceasta s-ar cuveni să fie şi ambiţia cea mai de seamă a revistei care prinde viaţă în aceste momente.
Pentru a nu fi taxat drept didacticist, ceea ce constat că am început să fiu, îmi doresc, simplu spus, să citesc, în timp, „Cenaclul de la Păltiniş” ca pe o revistă vie, tânără în spirit, deci îndrăzneaţă, lansând idei şi valori, stimulând competiţia, aşadar trăind intens”.
Izvoru, mai 2009 (Dan MUCENIC)
De cei doi mari ziarişti am fost alături de aproape 20 de ani încoace şi mi-e aşa de bine când mă gândesc că am avut parte de răsfăţ gazetăresc din partea lor şi nu numai. Nu pot să-i uit pe Costi Stan sau Gabriel Rusu şi pe mulţi alţii din boema bucureşteană. Dar, până când vor fi toţi sub acceaşi tiparniţă a „Cenaclului de la Păltiniş”, m-am oprit asupra cuvintelor minunate pe care Dan şi Horia le-au înscris în primele file de „Cenaclu”.
Valentin Leahu
