Dimpotrivă, „a crede cu putere în Dumnezeu” înseamnă, înainte de toate, a crede, în pofida anumitor situaţii care, în aparenţă, ne-ar sugera contrariul; înseamnă a crede chiar împotriva probabilităţilor, a statisticii, a legii numerelor mari etc.
A crede este astfel un verb adversativ, o sfidare, o provocare, realizată de tot ceea ce este divin în om şi care este adresată răutăţilor de tot felul, legităţilor absurde şi impunerilor nedrepte ale lumii care sunt, aparent, inexorabile. Noi credem atunci CU TĂRIE în noi înşine şi în Dumnezeu, deşi există în lume moartea, bolile, suferinţele, crimele, tortura, delaţiunea, sadismul şi multe altele. În ciuda cumplitului spectacol pe care omenirea îl afişează în prezent, ceva tainic în sufletul nostru îşi cântă credinţa fermă şi nebănuită în Dumnezeu.
A crede cu adevărat în noi înşine şi în Dumnezeu înlătură orice dubiu, orice rezervă şi orice motivaţie. „Brusca apariţie a unei imense păsări roşii căzute din cer i-ar pune pe oameni – scria Kierkegaard – faţă în faţă cu un eveniment extraordinar şi senzaţional, care nu le-ar mai îngădui să nu-şi dea seama că au de-a face cu un semn divin cert, unul dintre acelea care sunt, în mod stăruitor, cerute de farisei, scribi şi cărturari. Coborârea de pe cruce a lui Iisus, la Golgota, ar fi putut să fie o asemenea uriaşă pasăre colorată, după ivirea căreia arhiereilor şi tuturor celor care se aflau în perimetrul acela nu le rămânea altceva de făcut decât să se supună evidenţei, să îngenuncheze şi să cânte osanale”.
Însă nu aşa acţionează Dumnezeu şi nu aşa a înţeles Iisus sintagma „a crede în Dumnezeu” ori de câte ori a rostit-o şi, mai ales, atunci când s-a adresat lui Toma, la opt zile după înviere. Înţelegerea necesităţii unei credinţe puternice şi adevărate în Dumnezeu este deosebit de importantă. „Să vedem şi apoi să credem”, spuneau arhiereii – or, în această direcţie, o contradicţie mai acută aproape că nici n-ar putea să existe, căci, dacă ei vedeau, nu mai avea niciun sens să afirme că ei cred în mod necondiţionat în Dumnezeu. Prin urmare, într-o astfel de situaţie, ei nu ar mai fi putut să creadă cu adevărat din moment ce „vedeau cu ochii” fenomenele care le impuneau sentimentul raţional al evidenţei prezenţei Divine, împreună cu irezistibila lui putere de anulare a oricărei ezitări. Apostolul Pavel afirmă cât se poate de limpede: „Nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Romani, 8, 24). Sau: „Credinţa este încredinţarea şi dovedirea lucrurilor nevăzute sau, altfel spus, subtile şi spirituale.” (Evrei, 11, 1).
Tot el ne indică drumul spre atingerea unei stări autentice de credinţă în Dumnezeu: „Neprivind la cele ce se văd, ci (am adăugat noi, „privind” prin transfigurare) doar la cele ce nu se văd.” (2 Corinteni, 4, 18). În textele creştine, credinţa autentică în Dumnezeu este pusă în legătură cu alte trei elemente foarte importante: libertatea (care este opusul robiei), spiritul (care este opusul literei) şi bucuria extatică (care este opusul întristării ori supărării). De aceea, credinţa în realitatea noastră divină, în Sinele Nemuritor Suprem ATMAN şi în Dumnezeu Tatăl nu trebuie să se sprijine nici pe raţiune, nici pe percepţiile simţurilor noastre, care ar putea crea iluzia unor certitudini inexorabile.
Credinţa puternică ţine, întotdeauna, de un tainic simţământ lăuntric, de o stare de siguranţă absolută, care este obţinută numai prin dovezi lăuntrice, sufleteşti. Desigur că verbul „a crede”, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce tocmai un cuvânt atât de greu de înţeles, de definit şi de precizat să constituie miezul oricărei căi spirituale autentice? Nu ar fi putut oare marile spirite care s-au încarnat pe această planetă să găsească o altă vocabulă mai puţin misterioasă, mai accesibilă înţelegerii mulţimii oamenilor şi, la urma- urmei – de ce nu? – mai puţin scandaloasă şi mai puţin derutantă pentru oamenii de ştiinţă, raţionalişti şi logicieni, care nu sunt, totuşi, chiar toţi şi în mod total, de cealaltă parte a baricadei ori, altfel spus, zăvorâţi în prejudecăţi?
Mesajul esenţial al acestei situaţii este că nu trebuie să ne lăsăm niciodată ispitiţi de vraja (ori obsesia) căutării şi aflării dovezilor materiale. Fără îndoială, ele pot fi de ajutor unora dintre oameni, dar, cu toate acestea, ele nu au nicio valoare pentru cei care ştiu că „Dumnezeu n-a vrut să-Şi întemeieze împărăţia Sa spirituală pe nisipul iluziilor (adică ştiinţifice, istorice etc.), ci pe stânca de granit a credinţei autentice”. (A.M.)
