Vă prezentăm şi astăzi continuarea unei situaţii speciale în „cazul Străin şi alţii împotriva României”, proces de referinţă în condamnările României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Este vorba despre o retrocedare parţială. Juridic, termenul nu există, însă în hotărârile instanţelor româneşti este posibil şi chiar des întâlnit. CEDO constată că jurisprudenţei româneşti în privinţa dreptului proprietăţii, în vigoare la data faptelor, îi lipseşte claritatea.
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”. Reclamanţii subliniază că apartamentul nr. 3, nerestituit încă, face parte dintr-un imobil conceput ca un ansamblu şi consideră că modul cel mai adecvat prin care statul ar putea repara prejudiciul material cauzat ar fi să le restituie şi acest apartament, întrucât le-au fost atribuite şi celelalte care compun imobilul.
Dacă statul nu l-ar putea restitui, reclamanţii solicită o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului. Ei precizează că imobilul în cauză este situat în centrul oraşului Arad, că apartamentul ocupă primul etaj al imobilului, respectiv 260 m2, şi subsolul, acesta din urmă fiind închiriat unor societăţi comerciale şi unui partid politic care şi-au stabilit sediul acolo. Reclamanţii au prezentat Curţii anunţul pe care soţii D., cumpărătorii apartamentului nr. 3, îl publicaseră în ziarul local şi care propuneau vânzarea apartamentului cu suma de 72.000 de euro.
Având în vedere clientela constituită deja în favoarea spaţiului comercial, reclamanţii solicită 150.000 de euro cu titlul de prejudiciu material, în plus 50.000 de euro cu titlul de despăgubire morală pentru neplăcerile cauzate prin mediatizarea excesivă a litigiului, în virtutea influenţei lui H.D., şi frustrările cauzate de durata excesivă a procesului cu încălcarea dreptului lor de proprietate asupra bunului. Guvernul nu a formulat observaţii asupra acestui punct.
Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a încălcării drepturilor reclamanţilor antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune capăt acestei încălcări şi de a înlătura consecinţele ei. Dacă dreptul intern nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor încălcării drepturilor reclamanţilor, art. 41 din Convenţie conferă Curţii prerogativa de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat încălcarea Convenţiei, deci dispune de o anumită marjă de apreciere. Printre elementele luate în considerare de Curte, când statuează în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efective suferite drept consecinţă directă a încălcării invocate şi prejudiciul moral, adică repararea stării de nelinişte, a neajunsurilor şi a incertitudinilor, rezultând din încălcare, dar şi alte prejudicii nepatrimoniale.
Acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează unui calcul exact sau unde distincţia dintre prejudiciul material şi moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina global.
Consideră, în circumstanţele cauzei, că restituirea bunului în litigiu, aşa cum dispune Hotărârea definitivă a Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999, i-ar situa pe reclamanţi pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
Dacă statul pârât nu va proceda la o atare restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea hotărăşte că va trebui să plătească reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material o sumă echivalentă cu valoarea actuală a bunului. În privinţa valorii despăgubirii, constată că reclamanţii nu au transmis un raport de expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului şi s-au limitat să prezinte preţul propus la vânzare în anul 2002. Pe de altă parte, Guvernul nu a formulat observaţii care să conteste afirmaţiile reclamanţilor.
Având în vedere informaţiile de care dispune Curtea privind preţurile pe piaţa imobiliară locală, luând în considerare faptul că apartamentul respectiv este folosit în scopuri comerciale, estimează valoarea actuală a bunului la 80.000 de euro şi constată că reclamanţii nu au prezentat niciun element de probă privind valoarea clientelei care s-ar fi constituit în favoarea spaţiului comercial, deci respinge în consecinţă cererea lor referitoare la acest punct.
(va urma)
Felicia Mirea
