Continuăm să vă prezentăm astăzi un nou episod din procesul „Străin şi alţii împotriva României”, caz de referinţă în condamnările statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În încercarea de a reintra în posesia imobilului format din patru apartamente, care fusese naţionalizat în 1950, proprietarii de drept au ajuns la tribunalul local care într-un final a recunoscut ilegalitatea naţionalizării lui, reclamanţii devenind din acel moment proprietarii legitimi. Mai puţin ai unui apartament, a cărui poveste a ajuns la CEDO.
Cu toate acestea, România a ratificat Convenţia la 20 iunie 1994 iar perioada anterioară acestei date iese de sub competenţa ratione temporis a Curţii. În plus, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de aproximativ cinci ani care s-a scurs de la intrarea în vigoare a Convenţiei referitoare la România la 20 iunie 1994, chiar dacă va lua în considerare stadiul atins de procedură la data respectivă.
Guvernul consideră că cerinţa de rapiditate prevăzută în art. 6 alin. 1 din Convenţie nu a fost încălcată, având în vedere faptul că această cauză a fost examinată de şapte instanţe succesive. Conform acestuia, cauza prezenta un anume grad de complexitate întrucât se referea la un imobil naţionalizat şi, în consecinţă, impunea analizarea mai multor probleme, respectiv înscrierile în cartea funciară şi interpretarea diferitelor expresii folosite de lege în acest context şi anume naţionalizare „cu titlu” şi „fără titlu”. În acea perioadă au intervenit modificări legislative, ceea ce a făcut examinarea şi mai complexă.
Invocând în această privinţă faptul că în faţa fiecăreia dintre cele şapte instanţe procedura a avut o durată rezonabilă, Guvernul concluzionează în sensul respectării caracterului rezonabil al perioadei luate în considerare. În privinţa conduitei reclamanţilor, acesta consideră că retrimiterile succesive solicitate de părţi, inclusiv reclamanţii, pentru a angaja un avocat, a-şi pregăti apărarea sau pentru a cere intervenţia moştenitorilor sunt la originea întârzierii de peste un an şi opt luni în soluţionarea cauzei.
În acelaşi timp, reclamanţii consideră că durata excesivă a procedurii se explică prin refuzul instanţelor de a tranşa fondul cauzei şi prin lipsa imparţialităţii şi a independenţei instanţelor supuse influenţei din partea autorităţilor. Ei precizează că pronunţarea publică a hotărârilor a fost amânată de mai multe ori. Privind conduita lor, admit că au cerut amânarea procedurii, dar aceasta numai pentru că instanţa nu a citat corespunzător partea adversă. Procedura desfăşurată în absenţa uneia dintre părţi din motivul lipsei citării corecte este susceptibilă de anulare.
Curtea aminteşte faptul că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, dar şi miza litigiului pentru persoana interesată. În opinia acesteia, prezentul litigiu nu prezintă o complexitate deosebită, întrucât este vorba la început de o simplă acţiune în revendicare imobiliară. Constată că Judecătoria Arad a fost sesizată în iunie 1993 şi a avut nevoie de patru ani pentru a statua asupra cauzei la 7 iunie 1997 după ce a refuzat într-o primă etapă să soluţioneze fondul cauzei.
Or, tocmai datorită acestei întârzieri, bunul revendicat de reclamanţi a putut fi vândut unor terţi, ceea ce i-a obligat pe primii să îşi completeze acţiunea cu o cerere de anulare a vânzării. Separat de aceasta, din circumstanţele cauzei reiese că mai multe şedinţe de judecată au fost amânate din cauza lipsei citării corespunzătoare a părţilor, lipsă care nu se poate imputa reclamanţilor. Ca urmare, având în vedere elementele dosarului, reclamanţilor nu li se poate reproşa lipsa de diligenţă. Elementele sunt suficiente Curţii pentru a reţine că procesul reclamanţilor nu a respectat cerinţa duratei rezonabile, deci se constată încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Reclamanţii invocă lipsa de independenţă şi de imparţialitate a instanţelor care ar fi fost influenţate de discursul politic din acea perioadă şi de influenţa personală a lui H.D., vedetă naţională, dar Guvernul nu se pronunţă în legătură cu acest subiect.
Curtea constată că reclamanţii nu au avansat nicio precizare în sprijinul celor invocate. Examinând dosarul, nu decelează niciun element susceptibil să pună la îndoială imparţialitatea subiectivă sau obiectivă a instanţelor care au soluţionat cauza şi nici independenţa lor, deci plângerea este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în baza art. 35 alin. 3, 4 din Convenţie.
(va urma)
Felicia Mirea
