„Cazul Străin şi alţii împotriva României” este unul dintre primele dosare soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO, împotriva României, constituind un precedent judiciar în condamnările statului român pentru încălcarea dreptului de proprietate. Continuăm astăzi prezentarea în detaliu a „cazului Străin”, pentru o cât mai completă informare a cititorilor noştri.
Guvernul României susţine în faţa judecătorilor CEDO că reclamanţii, deşi nu dispuneau de despăgubiri pe dreptul intern, Legea 10/2001 le-a oferit acest drept la despăgubire. Curtea de la Strasbourg constată în primul rând că la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001, 8 februarie, reclamanţii erau deja privaţi de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 şi că în plus ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999.
În al doilea rând, Curtea Europeană precizează că art. 1 din Legea 10/2001 acordă dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989.
Legea nu cuprinde nicio dispoziţie specifică privind dreptul la despăgubire în caz de recunoaştere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când această recunoaştere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, dar şi dacă privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului, intervenită după 22 decembrie 1989, aşa cum se prezintă cazul în speţă. Presupunând totuşi că Legea 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susţine Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalităţile, suma şi procedurile de despăgubire.
„Pe baza evaluării despăgubirilor băneşti, în termen de un an de la expirarea termenului de şase luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, care pot fi plafonat”. Or, până în momentul analizării cauzei la CEDO, nu s-a votat nicio lege de despăgubire. În consecinţă, Curtea consideră că Legea 10/2001 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Rămâne de stabilit dacă lipsa totală a despăgubirilor se poate justifica avându-se în vedere circumstanţele speţei.
Pe de o parte, nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a justifica lipsa totală a despăgubirilor. Pe de altă parte, statul român a vândut bunul în timp ce era dat în judecată de reclamanţi, care se considerau victimele unei naţionalizări abuzive şi în timp ce refuza să vândă celelalte apartamente situate în acelaşi imobil. Conform Curţii, o atare atitudine a statului nu se poate justifica prin nicio cauză generală de utilitate publică, chiar dacă este de ordin politic, social sau financiar, şi nici de interesele societăţii în ansamblu. Nu numai că a dat naştere unei discriminări între diferiţii chiriaşi care doreau să achiziţioneze apartamentele respective, dar era şi de natură să compromită caracterul efectiv al puterii judecătoreşti sesizate de reclamanţi în vederea protejării dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în cauză.
Având în vedere atingerea adusă prin această privare principiilor fundamentale de nediscriminare şi de preeminenţă a dreptului care rezultă din Convenţie, lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Deci, în speţă, dispoziţia amintită a fost încălcată.
Reclamanţii se plâng de durata procesului privind bunul lor imobil, care a început la 27 septembrie 1993 şi s-a încheiat definitiv prin Hotărârea din 30 iunie 1999. Judecătorii de la Strasbourg consideră că durata este în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie, care spune că „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (…) într-un termen rezonabil de către o instanţă, (…) care va hotărî (…) asupra contestaţiei sale asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”.
Curtea constată că plângerea nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie şi consideră că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate, deci declară cererea admisibilă. Procedura a început la 27 septembrie 1993, prin sesizarea Judecătoriei Arad, şi s-a încheiat la 30 iunie 1999, prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Timişoara, totalizând aproximativ şase ani.
(va urma)
Felicia Mirea
