Extrem de exigent faţă de sine, responsabil, adică, preşedintele ales al României nu conteneşte a-şi aplica palme morale (încă nu şi fizice, aşa cum îl îndeamnă, prieteneşte, Adrian Năstase), înfierându-şi, dar şi deplângându-şi propria prestaţie.
Iată-l, acum, dezamăgit de sine. Aşa cum şi noi suntem de domnia sa, de ceva vreme bună. (Deci, iată, e iar în acord cu vocea norodului!) A ales greşit în decembrie 2008, a gafat de-a dreptul, dar refuză să recunoască asta. Zice că şi-a sacrificat orgoliul personal pe altarul stabilităţii naţionale. Fitze!, cum ar zice EBA. Sigur că a gafat, dar din orgoliu. Dacă ar fi fost jucător de şah, iar nu de table sau de pocker, ar fi avut de ales între alte două variante, infinit mai favorabile sieşi, dar poate că şi ţării.
Prima ar fi fost să-l accepte ca premier pe Călin Popescu Tăriceanu, iar PDL să reia coabitarea cu PNL. Ar fi avut destule argumente: fostul prim-ministru avea pregătit un program anticriză, avea experienţă în domeniu, condusese un executiv care avea a se lăuda, pe bună dreptate, cu o creştere economică de invidiat. Profesorii n-ar mai fi avut ce spune, ştiind care este poziţia lui Tăriceanu în legătură cu creşterea salariilor lor. Iar dacă treburile ţării s-ar fi împotmolit, avea pe cine da vina, aşa cum a făcut-o, de altfel, şi când acestea mergeau ca unse.
A doua variantă ar fi fost un guvern PDL – PSD, ci Mircea Geoană prim-ministru, punându-l pe acesta să adopte o serie de măsuri deloc populare, îndreptate împotriva propriului electorat, ceea ce ar fi redus drastic şansele actualului preşedinte al Senatului de a mai aspira la fotoliul Cotrocenilor. Ambele soluţii câştigătoare i-au fost oferite pe tavă, dar le-a refuzat, dovedind că nu are darul de-a anticipa, pe termen mediu, evoluţia evenimentelor.
L-a preferat pe Emil Boc, umbra sa pitică, pentru a-i dicta măsurile pe care el, şeful statului, voia să le ia. Măsuri care s-au dovedit a fi nu doar confuze, ci de-a dreptul tâmpe. Avea să recunoască asta, mascat, în faţa românilor veniţi să-l vadă (şi să-l certe) la Paris: „Noi, politicienii, ne asumăm lipsa capacităţii de a anticipa evoluţiile economice pe piaţa românească”, dar şi pe cele politice, ar fi trebuit să continue. Păi, dacă au constatat că nu au această capacitate, obligatorie în orice condiţii, nu doar în cele de criză, de ce vor cu tot dinadinsul să conducă ţara şi nu se retrag? Aşa, pentru că le place să greşească, fără să suporte efectele propriilor tâmpenii, ci doar asumându-şi-le public, fără teama vreunei urmări.
„Animalul politic” Traian Băsescu, despre care s-a făcut atâta vorbire slăvitoare, se dovedeşte, la final de mandat, a nu fi fost decât o biată gloabă. A greşit din start, atunci când a adus la guvernare, din sete de putere absolută, Partidul Conservator, pe care tot el l-a numit „soluţia imorală”, cu trimitere la propriu-i fel de a fi. A regretat, apoi, fără contenire, timp de trei ani şi jumătate, numirea lui Călin Popescu Tăriceanu ca şef al Executivului, chiar şi atunci când acesta, în fruntea Guvernului liberal, înregistra succese notabile, mai ales în ceea ce priveşte creşterea nivelului de trai al cetăţenilor.
Şi-a asumat, de curând, „eroarea” promulgării legii salariilor cadrelor didactice, ascunzându-se însă sub pulpana „clasei politice”, cea care era, până nu demult, „ca o zoaie pe un geam”, dar şi până atunci a avut parte de numeroase dezamăgiri. L-au dezamăgit soţii Săftoiu, Renatte Weber, Lavinia Şandru (trimisă, fără ezitări, pe „centura politicii”), Cozmin Guşe, Virel Pană (acel „gunoi” din fostul PD), ba chiar şi Theodor Stolojan, care a refuzat să joace rolul de maimuţoi acceptat, fără crâcnire, de Boc.
Nu se poate să-l fi bucurat faptul că Videanu a refuzat să mai candideze pentru Primăria Capitalei, unde Blaga, alt favorit al lui Băsescu, a fost învins de Oprescu, aşa cum a înghiţit cu noduri trădarea propriului său partid, care l-a readus pe Corneliu Vadim Tudor la şefia Senatului.
Ce-ar mai putea promite românilor, în cazul în care va mai avea tupeul să candideze, actualul şef al statului? Nu ştie – cum singur a recunoscut-o – să construiască guverne, n-are capacitatea de-a anticipa evoluţiile economiei, e dezavuat de foşti colegi de partid şi de foşti consilieri, pariază pe cai morţi. Doar pentru a participa cu frenezie la paranghelii, pentru a jigni jurnalişti, pentru a se bate cu morile de vânt, pentru a băga, permanent, zâzanie între partide şi politicieni sau pentru a-şi împinge fiica agramată spre Parlamentul European ori pentru a oferi, ca recompensă pentru prestaţii doar de el ştiute, ministere unor muieruşti fără merite – putem găsi, lesne, un altul, mai puţin cârcotaş, chiar mai chipeş, fără darul beţiei şi patima femeilor, fără abuz de ranchiună, la fel de guraliv făr- de substanţă, la fel de uşor înduioşabil, care să se mulţumească doar cu leafa de preşedinte. Ce-aţi zice de Jean Paler?
Horaţiu Vlăsceanu
