Vă prezentăm şi astăzi continuarea unei situaţii speciale în „cazul Străin şi alţii împotriva României”, proces de referinţă în condamnările României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Este vorba despre o retrocedare parţială. Juridic, termenul nu există, însă în hotărârile instanţelor româneşti este posibil şi chiar des întâlnit. CEDO constată că jurisprudenţei româneşti în privinţa dreptului proprietăţii, în vigoare la data faptelor, îi lipseşte claritatea.
Curtea Europeană consideră că imposibilitatea reclamanţilor de a reintra în posesia apartamentului constituie fără îndoială o ingerinţă în dreptul lor de proprietate. Rămâne de analizat dacă ingerinţa constatată de Curte a încălcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1. Pentru a hotărî dacă a avut loc privare de bun, în sensul celei de-a doua norme, trebuie să verificăm nu numai dacă este vorba de o deposedare sau expropriere formală, dar şi să privim dincolo de aparenţe şi să analizăm realităţile situaţiei în litigiu. Cea de-a doua normă a art.1 din Protocolul 1 al Convenţiei „se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (…). Totuşi, între aceste reguli există o interdependenţă”.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează drepturi concrete şi efective, trebuie constatat dacă situaţia respectivă echivalează cu o expropriere în fapt. Curtea Europeană subliniază că situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al Hotărârii Curţii de Apel Timişoara din 13 iunie 1999, care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului nr. 3, a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
O privare de proprietate, aparţinând celei de-a doua norme, nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii. Curtea reaminteşte că trebuie menţinut un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru este inerentă ansamblului Convenţiei. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul respectiv ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 cere înainte de toate ca amestecul autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legal. Principiul legalităţii înseamnă, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile şi previzibile. Curtea observă că dreptului român, în vigoare la data faptelor, inclusiv jurisprudenţei, îi lipsea claritatea în privinţa consecinţelor recunoaşterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se afla în patrimoniul statului, dar fusese vândut de statul posesor unui terţ. De asemenea, notează că în perioada faptelor se puteau distinge două situaţii privind posibilităţile de restituire a locuinţelor pe care regimul comunist le transferase în patrimoniul statului prin preluare din patrimoniul particularilor, respectiv cazul în care statul poseda un titlu de proprietate, deci cazul „cu titlu”.
Cadrul legal al acestui tip de situaţie era definit de Legea 112/1995, lex specialis, în materie derogând de la dreptul comun pe care îl stabileşte Codul Civil. Această lege, care a fost înlocuită la 8 februarie 2001 cu Legea 10/2001, instituia o comisie administrativă însărcinată cu examinarea cererilor de restituire. Tot prin derogare de la dreptul comun, art. 9 din Legea 112/1995 acorda statului locator dreptul de a vinde chiriaşilor locuinţele pe care le ocupau. Tot în conformitate cu acest art. 9, vânzarea bunurilor către chiriaşi nu putea avea loc decât după o perioadă de şase luni, în cursul căreia foştii proprietari puteau cere restituirea bunului sau despăgubiri. Conform Curţii, o atare dispoziţie avea drept scop în mod evident să evite vânzarea unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de restituire.
Cu toate acestea, Curtea notează că art. 9 nu cuprinde nicio dispoziţie explicită şi precisă privind cazul unei vânzări către chiriaşi care să intervină după expirarea termenului de şase luni şi înainte de adoptarea unei hotărâri administrative privind cererea de restituire.
Un alt caz este posesia „fără titlu”, în care statul nu poseda titlul de proprietate asupra bunului respectiv. Înainte de intrarea în vigoare a Legii 10/2001, acest tip de situaţie era reglementat de dreptul comun, adică de dispoziţiile Codului Civil în materie de proprietate, inclusiv de jurisprudenţa referitoare la acţiunea în revendicare imobiliară. Din acest punct, CEDO observă că nicio altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său, aşadar pentru care nu exista titlu, sau un bun care făcea obiectul unei acţiuni în justiţie având drept scop stabilirea inexistenţei unui atare titlu, întrucât Legea 112/1995 nu se aplică decât în situaţia bunurilor pentru care statul avea titlu de proprietate.
De altfel, nici reclamanţii şi nici Guvernul nu au pretins că vânzarea către un particular a unui bun confiscat sau naţionalizat de facto avea în perioada faptelor o bază legală.
(va urma)
Felicia Mirea
