„Cazul Străin şi alţii împotriva României” este unul dintre primele dosare soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO, împotriva României, constituind un precedent judiciar în condamnările statului român pentru încălcarea dreptului de proprietate. Continuăm astăzi prezentarea în detaliu a „cazului Străin”, pentru o cât mai completă informare a cititorilor noştri.
Cei trei reclamanţi invocă faptul că vânzarea apartamentului unui terţ, care a fost validată prin Hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999 şi fără a beneficia de o despăgubire, a încălcat art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.
Curtea constată că plângerea nu este vădit neîntemeiată, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. În plus, observă că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară admisibilă. Pe fondul cauzei, Guvernul consideră că reclamanţii nu dispuneau de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terţi. Adică, imobilul respectiv, naţionalizat în conformitate cu Decretul 92/1950, nu se afla în patrimoniul reclamanţilor în momentul introducerii acţiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993.
În plus, persoanele interesate au omis să-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Legea 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor, privitoare la cărţile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absenţa dreptului: „Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară”.
Guvernul consideră că în orice situaţie reclamanţii puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii 10/2001. Reclamanţii subliniază că în Decizia definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a recunoscut cu efect retroactiv nelegalitatea naţionalizării bunului lor şi deci legitimitatea lor ca proprietari. Ei consideră că instanţele nu pot refuza să se pronunţe asupra despăgubirilor ce li se cuvin în temeiul privării de proprietate, fără a li se încălca dreptul de acces la instanţă garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Reclamanţii mai evidenţiază faptul că privarea de proprietate pe care o invocă rezultă din vânzarea de către stat a apartamentului nr. 3 revendicat de ei, în privinţa căruia o procedură era pendinte în momentul înstrăinării. Conform Legii 112/1995, în temeiul căreia s-a încheiat vânzarea, statul nu putea vinde decât bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. „Foştii proprietari – persoane fizice – ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege. De prevederile alin. 1 beneficiază şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii”.
Însă procedura angajată de reclamanţi s-a finalizat cu recunoaşterea nelegalităţii naţionalizării, deci cu recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. Dat fiind faptul că la data vânzării reclamanţii formulaseră deja acţiune în justiţie împotriva statului, prin care invocau nelegalitatea naţionalizării, şi că existenţa procedurii fusese notată în cartea funciară, vânzarea nu putea fi legală. Ei invocă drept probă a nelegalităţii vânzării faptul că celelalte apartamente din imobil nu au fost vândute chiriaşilor, tocmai pe motivul că o acţiune era pendinte pe rolul instanţei. Aceste apartamente au fost restituite reclamanţilor ca o consecinţă a acţiunii în revendicare.
Articolul 966 din Codul civil dispune: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect”.
În Dreptul român, acţiunea în revendicare este unul dintre principalele mijloace de protecţie a dreptului de proprietate. Nu este reglementată ca atare prin lege, ci s-a dezvoltat ca o creaţie jurisprudenţială. Se defineşte ca acţiunea reală prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului persoanei care îl posedă. Principalul efect al acesteia este că instanţa, care admite o atare acţiune, confirmă dreptul de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, şi îl obligă pe pârât să restituie bunul. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligaţia restituirii se înlocuieşte cu obligaţia restituirii în echivalent, adică de despăgubire.
Numai în virtutea influenţei chiriaşului apartamentului nr. 3, H.D., apartamentul i-a fost vândut acestuia în mod ilegal. Deci, Hotărârea Curţii de Apel, din 30 iunie 1999, care a respins capătul de cerere privind restituirea apartamentului, în pofida recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor, echivalează cu o expropriere. (va urma)
Felicia Mirea
