Când se plănuia Casa Poporului, pe la începutul anilor-80, trăiam cu o femeie, în modul cel mai complicat cu putinţă.
Din păcate, amintirile se voalează, dar tot mai ştiu că mergeam, împreună, către locul nostru de muncă (tot în presă) prin cartierul care se demola, pentru că – se auzise – se va face o casă mare pentru Ceauşescu. Deşi atunci Ceauşescu părea nemuritor – şi noi obosisem, în cercuri restrânse, să îl criticăm – tot ne deranja să vedem cum se demolează case şi, în fond, oameni. Din drumurile acelea, eu am reţinut un frizer care îşi tundea clienţii, deşi buldozerul era foarte aproape de prăvălia lui.
Cu timpul, lucrurile s-au aşezat altfel. Fiecare ne-am luat avânt către ceva nou. Eu am păstrat o aversiune faţă de Casa Poporului. În cursul anului 1990 – mulţi ani după – şi etern, am aflat că este o construcţie impresionantă. M-am predat, nu mai zic nimic.
La un moment dat, am ajuns şi eu în interior. M-a invitat domnul Dinu Patriciu. Era parlamentar. Era, atunci, cel mai înalt dintre toţi. A glumit cu mine şi mi-a spus că birourile sunt atât de mari, încât atunci când eu intru la el, în cabinet, îl voi vedea foarte mic, pentru că era de departe. Nu glumesc, aşa a fost. Tot el mi-a arătat cum au venit oamenii din teritoriu în Bucureşti, la Parlament. Era vorba – şi eu am scris – despre unghiile lungi de la degetul mic, despre ghiuluri, despre cămăşile scrobite ale căror gulere se îndoaie jenant, despre pantofii cu tocul tocit, sau cu placheuri obosite. Domnul Patriciu era un foarte bun ziarist, atunci.
Am mai fost o dată în Parlament, pe vremea când publicasem într-o revistă mondenă, pe care o şi conduceam, ceva despre Olguţa Vasilescu, care, cred, era deputată. Am mers la un fel de conciliere. Când ne-am întâlnit şi când ne ameninţa, pe mine şi pe colegul meu de la revista „Star”, nu i-am mai spus cum un cântăreţ, la mare modă atunci, ne povestise că aproape l-ar fi violat, promiţându-i nişte antichităţi false.
Am aceste mici amintiri, şi încă altele, de pe acel deal. Sunt poate subiectiv. Până să se construiască aproape cea mai mare clădire din lume, s-au făcut demolări, au fost sacrificii şi acolo au murit oameni. Mă tot uit la televizor şi mă tot gândesc ce rost mai are această Casă Supremă pe mâna unor oameni, care nu produc nimic. Dimpotrivă, cheltuie. Nu se votează nimic acolo, dimpotrivă, se tergiversează. Când trebuie aprobat ceva, se face dinainte. Acum li s-au redus fondurile. Mi-e rău.
Cred că domnul Prigoană a propus să scăpăm de clădirea asta. Să o vindem.
Horia Tabacu
