În înţelesul său fundamental, verbul „skandalizo" (a sminti, a se sminti, a fi smintit) înseamnă două lucruri: dacă persoana la care se referă este credincioasă, verbul înseamnă a se îndepărta de credinţă, a se lepăda de credinţă; dacă persoana la care se referă nu este credincioasă, verbul înseamnă a respinge, a nu accepta credinţa în Dumnezeu.
La diateza pasivă, verbul „skandalizo" înseamnă a nu veni la credinţă, a nu accepta credinţa. Credinţa mântuieşte, sminteala îndepărtează de mântuire. Despre acest fel de sminteală, despre această respingere a credinţei care mântuieşte, vorbeşte Mântuitorul Hristos la Matei 11, 6 şi în Luca 7, 23 când fericeşte pe cel ce nu se sminteşte întru El: „fericit este acela care nu se sminteşte întru Mine", care înseamnă fericit este acela care nu respinge credinţa în Mine sau fericit este acela care acceptă credinţa Mea mântuitoare. La Matei 15, 3-11, sminteala stă alături de făţărnicie; ele de fapt sunt surori. Fariseii şi cărturarii „s-au smintit" de faptul că Mântuitorul Hristos nu acceptă şi nu respectă ritualul spălării mâinilor. De aceea, Mântuitorul îi numeşte: „făţarnicilor!" (Matei 15, 7).
Legătura dintre făţărnicie şi sminteala este clară: făţărnicia aduce sminteala, îndepărtează de credinţă, pune în primejdie mântuirea; din cauza făţărniciei lor, fariseii şi cărturarii resping mântuirea. Făţarnicul sminteşte pe el însuşi, căci, de fapt, el este un smintit calificat, şi pe alţii, căci sminteala este molipsitoare. Sminteala poate să fie o cădere din credinţă, dar o cădere temporală. Mântuitorul Hristos spune apostolilor Săi pe Muntele Măslinilor: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine" (Matei 26, 31; Marcu 14, 27). Şi într-adevăr toţi s-au smintit, căci la răstignirea Sa toţi L-au părăsit, „au fugit toţi" (Marcu 14, 50). Petru apostolul chiar s-a lepădat şi căderea aceasta catastrofală în păcatul smintelii este doar temporară, ea a fost spălată cu lacrimile pocăinţei apostolului Petru.
La Marcu 9, 43, 45, 47, în limbaj metaforic, Mântuitorul Hristos ne spune că mâna, piciorul şi ochiul – în gândirea iudaică sunt mijloacele prin care se manifestă pofta păcătoasă – ne pot sminti, ne pot îndepărta de la credinţă, în text, ne pot îndepărta de „viaţă" sau de „împărăţia lui Dumnezeu". Pedeapsa este aici fermă şi categorică: „taie" mâna şi piciorul, „scoate" ochiul care te smintesc. Desigur, acest lucru nu înseamnă că trebuie să îţi mutilezi corpul. Trupul este, după apostolul Pavel, „pentru Domnul şi Domnul este pentru trup" (I Corinteni 6, 13) şi trupul va învia „întru nestricăciune" (I Corinteni 15, 42), întru nestricăciunea vieţii.
La I Ioan 2, 10, remediul smintelii, doctoria care vindecă boala smintelii, este iubirea fratelui, iubirea semenului: „Cine iubeşte pe fratele sau rămâne în lumină şi sminteală nu este în el". Iubirea fratelui cere cu necesitate iubirea lui Dumnezeu, care este „marea şi întâia poruncă", iubirea aproapelui fiind numai a doua poruncă, dar „la fel cu aceasta" (Matei 22, 37-39). De aceea ne spune evanghelistul Ioan: „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8). Dar pentru că „Dumnezeu este lumină" (I Ioan 1, 5), cel ce iubeşte pe frate „rămâne în lumină", adică rămâne în Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu, şi unde este lumina lui Dumnezeu nu poate să existe sminteala sau necredinţa sau îndepărtare de credinţă, căci întunericul smintelii este distrus de lumina lui Dumnezeu. (A.M.)
