Până pe la începutul anilor ’70, pe locul actualului hotel Dorobanţi au existat două localuri: „Mon Jardin” şi „Poarta Alba”. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de pluş şi ring de dans, iar vara cu o grădină faimoasă.
La „Mon Jardin” s-a cântat jazz chiar şi în anii ’50, când aceasta era considerată „muzică decadentă”. Din formaţia de la „Mon Jardin” au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi şi Johnny Răducanu. A cântat în particular cu această formaţie Yves Montand, care în 1956 a întreprins un turneu la Bucureşti; unul răsunător, întrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră în România interpreţi din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A susţinut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus la „Mon Jardin”, unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a cântat împreună cu formaţia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie. Frecventau în anii ’50 „Mon Jardin”-ul criticii de arta Petru Comărnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru şi mulţi alţi intelectuali.
Poarta Albă era o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar unde se consumau bere şi alcooluri distilate, inclusiv secărica, populara băutură din anii ’50. Într-o seară a nimerit acolo şi Maria Tănase. Era iarnă şi un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise căluţul cu care aducea marfa la piaţă la intrarea în local. Maria Tănase a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură. Acesta, ascultător, s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.
La „Poarta Albă” venea autorul versurilor cântecului „Din bucata mea de pâine” („Din bucata mea de pâine/Am hrănit un om şi-un câine/Omul nu mă mai cunoaşte/Câinele mă recunoaşte”), care putea fi auzit în bodegile de periferie, şi mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă; specie de mult dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile pe coli de hârtie, şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese.
După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea versurile. Unii muşterii, drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”… Versurile unui poet de cârciumă puteau suna în felul următor: „Eu nu-s decât un
vagabond/Bătut de vânturi şi de ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an în an/Îmi fumez pipa mea sub un castan”.
Pe vremea "dezgheţului", când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista „Magazin” o „Cronică gastronomică”, iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant „Continental” de pe Calea Victoriei acompaniată de Fărămiţă Lambru.
În pauză, cântăreaţa mergea în bucătăria localului să fumeze cu sete două-trei ţigări, una după alta, împreună cu instrumentistul, care tocmai îşi instalase telefon şi se furlandisea faţă de personalul restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-şi în receptor nevasta ce îi gătise, după primirea răspunsului, o îndemnă: „Da’ să pui, fă, în tocană şi-o foaie de dafin…. şi pune şi niţel piper”. Plictisită, Maria Tănase îi recomandă între două fumuri de ţigară: „Spune-i, mă, să pună şi nişte rahat!” Prompt, acordeonistul se execută: „Doamna Maria zice să pui şi nişte rahat, pentru că vine şi dumneaei la masă.”
D.D.
