Singurul domeniu în care România excelează prin abundenţă este legislaţia. Probabil că nicăieri în lume nu există un haos legislativ comparabil, unde sute şi mii de legi, ordonanţe de urgenţă, ordonanţe, hotărâri de guvern şi alte acte normative se calcă pe picioare, se contrazic, se abrogă şi se modifică cu repeziciune, încât nici măcar juriştii cu experienţă nu le mai pot ţine socoteala.
În aceste condiţii nu este de mirare că aplicarea legilor de către autorităţi se face cu dificultate şi contradictoriu, iar pentru simplii cetăţeni cunoaşterea legilor este un deziderat de neatins. Străinii care ar dori să facă afaceri în România sunt şi ei descurajaţi de haosul şi instabilitatea legislativă de aici.
Cine ar trebui să facă ordine în acest hăţiş legislativ indescriptibil? De bună seamă că Ministerul Justiţiei, care dispune de un număr de aproape 500 de angajaţi, majoritatea cu studii juridice şi plătiţi cu salarii generoase de magistrat
Mult trâmbiţata reformă a justiţiei ar trebui să însemne şi sistematizarea şi simplificarea legislaţiei, iar elaborarea celor patru coduri juridice trebuia să constituie prilejul şi contextul cel mai potrivit în acest sens. Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut aşa, astfel că şi după aprobarea codurilor legislaţia românească va rămâne vraişte.
Un caz recent ne oferă prilejul de a exemplifica modul cum Ministerul Justiţiei sporeşte haosul legislativ. Este vorba despre proiectul noii legi iniţiate de Ministerul Justiţiei având ca obiect monitorizarea sporită a traficului pe internet şi sancţionarea penală a unor fapte.
Între altele, noul proiect de lege preconizează incriminarea prin lege specială a accesării de materiale pornografice cu minori pe internet, ca mijloc de combatere a pedofiliei şi pornografiei infantile.
În momentul de faţă diferite aspecte ale pornografiei infantile sunt incriminate în cuprinsul mai multor legi speciale (Legea nr. 678 din 2001, Legea nr. 161 din 2003, Legea nr. 196/2003, modificată prin Legea nr. 496/2004, modificată prin legea nr. 301 din 207 şi republicată în 2008), precum şi în codul penal. Ar fi fost oportun ca toate infracţiunile privind pornografia infantilă existente în legi speciale să fie revizuite şi sistematizate în noul Cod penal, pentru o mai uşoară cunoaştere şi aplicare, lucru care nu s-a făcut decât parţial.
Pentru a amplifica haosul, infracţiunea de accesare de materiale pornografice cu minori se propune a fi inclusă în Legea nr. 161 din 2003, în loc de a fi inclusă în articolul 372 al noului cod penal care incriminează pornografia infantilă. Motivarea oferită de Ministerul Justiţiei prin comunicatul din 4 aprilie 2009, în sensul că locul noii infracţiuni ar fi în Legea nr. 161 din 2003 este complet lipsită de temei, din moment ce articolul 372 al proiectului noului Cod penal prevede că:
”(1) Producerea, expunerea sau distribuirea, în orice mod, precum şi deţinerea în vederea expunerii sau distribuirii de materiale pornografice cu minori, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în alineatul precedent au fost săvârşite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.”
Este mai mult decât evident pentru oricine că şi accesarea de materiale pornografice ar trebui prevăzută în acest articol, nu în lege separată.
În plus, trebuie făcută şi precizarea nu există nici motive de grabă deoarece în momentul de faţă Convenţia de la Lanzarote (din care a fost preluată incriminarea cu pricina) nu este în vigoare, fiind ratificată doar de două state (Albania şi Grecia). Celelalte state mai chibzuiesc asupra ratificării.
Lipsită de temei este şi includerea în lege specială a celorlalte infracţiuni prevăzute în proiectul noii legi ”Big Brother”. De pildă, nu se poate susţine cu argumente credibile că infracţiunea de ameninţare îşi găseşte locul în noul cod penal, iar infracţiunea de ameninţare din motive discriminatorii ar trebui prevăzută într-o lege specială. Si nici nu credem că ameninţarea din motive discriminatorii ar trebui pedepsită mai sever doar când e comisă prin internet, dar nu şi atunci când ar fi comisă prin alte mijloace de comunicare publică.
În afară de deficienţele semnalate mai sus, noul proiect de lege ”Big Brother” denotă şi o crasă lipsă de profesionalism în privinţa modului de redactare.
E suficient să cităm un singur articol care conţine două greşeli elementare de tehnică legislativă. Astfel, în articolul unic, punctul 2 se prevede că:
”2. La art. 39, alineatul (1) se modifică după cum urmează:
„(1) Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituie şi actualizează baze de date privind criminalitatea informatică. Condiţiile de constituire şi actualizare a bazei de date vor fi reglementate prin ordin comun al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi al Ministerului Administraţiei şi Internelor, în termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului proiect de lege.”
Fără să cerem bani Minsterului Justiţiei, sugerăm ”specialiştilor” care au elaborat proiectul să mai reflecteze asupra acestui text, după care să procedeze după cum urmează:
1. Proiectul să cuprindă două articole, numerotate cu cifre romane, nu un ”articol unic”
2. Articolul I (roman) al proiectului să cuprindă toate modificările ce se doresc aduse Legii nr. 161/2003, numerotate cu cifre arabe.
3. Articolul II (roman) să cuprindă următoarea dispoziţie:
”Condiţiile de constituire şi actualizare a bazei de date prevăzute în art. 39 alin. 1 al Legii nr. 161/2003 vor fi reglementate prin ordin comun al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi al Ministerului Administraţiei şi Internelor, în termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.
Explicaţie: dispoziţia menţionată mai sus nu trebuie inclusă în articolul 39 al Legii 161/2003, ci prevăzută separat, urmând a produce efecte de la data intrării în vigoare a legii modificatoare, nu a legii modificate. În afară de aceasta, este o greşeală elementară să se scrie ”de la intrarea în vigoare a prezentului proiect de lege”.
În ceea ce ne priveşte rămânem la părerea că soluţia optimă ar fi ca infracţiunile propuse prin proiectul noii legi să fie integrate armonios în noul Cod penal.
In loc de plată, sugerăm domnului ministru Predoiu să-şi pună angajaţii să mai studieze puţin drept şi tehnică legislativă ori mai bine să dea afară o parte din ei. Astfel ar mai face economii la buget şi ar putea plăti magistraţii adevăraţi.
V. Stănescu
