Apocalipsa este ultima scriere a Noului Testament, care cuprinde revelaţia făcută Sfântului Ioan Evanghelistul în Insula Patmos, prin anii 94-95.
Denumirea provine de la cuvântul grecesc „apocalypsis”, însemnând „dezvăluire, descoperire”. Apocalipsa este cea mai misterioasă scriere din Sfânta Scriptură, fiind o carte plină de simboluri şi alegorii, greu de înţeles, în care este prezentată lupta Bisericii în lume cu duhurile rele şi biruinţa ei prin Hristos. Apocalipsa Sfântului Ioan se încheie cu viziunea cetăţii Ierusalimului care se coboară din cer, împodobită ca o mireasă pentru mirele ei (Apoc. 21, 2) şi învăluită în slava lui Dumnezeu (21,11). Din tron se va auzi un glas puternic zicând: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va sterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21, 3-4).
Cetatea sfântă nu va mai avea nevoie de soare şi de lună, căci slava lui Dumnezeu o va lumina (21,11). Iar această slavă, nu este altceva decât lumina necreată care a strălucit pe Tabor. Noul Ierusalim care se pogoara din cer, este identificat cu Împărăţia lui Dumnezeu. Chipul miresei pregătite pentru întâmpinarea Mirelui exprimă creaţia înălţată pe o noua treaptă existenţială. În Noul Ierusalim îşi va găsi locul întreaga creaţie transfigurată. Un verset din Apocalipsă exprimă credinţa că tot ceea ce a fost creat va fi salvat: „Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor” (Apoc. 5,13). (A.M.)
