Democraţia pare a fi, pentru actualul Guvern, o jucărie numai bună de mânuit la vreme de criză. Asta ar însemna să fie ascultate părerile tuturor celor care au de zis ceva în legătură cu soarta naţiunii şi să se ia măsuri în consecinţă. Zis şi făcut. Dialogul social a fost abordat cu veritabilă frenezie. Luni de zile şi-au bătut gurile şi sindicatele, şi asociaţiile patronale. Nu s-a ajuns vreodată la consens. Era şi greu – se va spune, interesele acestora fiind, în esenţă, divergente. Guvernul a arbitrat totul cu abilitate, astfel încât s-a reuşit o nesfârşită discuţie în van.
Sindicatele au militat, aşa cum era normal, în conformitate cu mandatul şi menirea lor, pentru păstrarea locurilor de muncă, ba chiar pentru apariţia unora noi, şi pentru creşteri salariale, în măsura posibilităţilor. Unii dintre sindicalişti, cei din domeniul educaţiei, aveau de partea lor şi o lege de majorare a retribuţiilor, care ar fi trebuit să intre în vigoare de la 1 octombrie anul trecut şi despre care li s-a spus în campania electorală că va reprezenta prioritatea primei zile de activitate a unui guvern alcătuit din susţinătorii respectivei legi – PDL şi PSD – , demers susţinut şi de preşedintele Traian Băsescu.
Reprezentanţii salariaţilor au acceptat – cu sufletul îndoit, dar au acceptat – o îngheţare a salariilor până la sfârşitul primului trimestru al acestui an, pentru a se identifica mai clar resursele promisei majorări. Termenul s-a prelungit cu încă o lună. După care, brusc, fără a mai consulta pe nimeni, Cabinetul Boc a decis îngheţarea salariilor până la sfârşitul anului în curs. Sindicaliştii nu mai ştiu ce să creadă, se ciupesc pentru a fi convinşi că nu visează şi, desigur, se pregătesc pentru o replică pe măsură. Mai ales cei din învăţământ, unde salariile, în loc să fie mărite, conform unor angajamente solemne, devenite publice, riscă să fie chiar diminuate sau să se ajungă la concedierea unor cadre didactice.
Nici patronatele n-au avut parte de un alt soi de tratament. După ce au fost crescute contribuţiile sociale, ceea ce sporeşte costul angajaţilor, după ce li s-a promis marea cu sarea – neimpozitarea profitului reinvestit, reducerea TVA şi câte şi mai câte – angajatorilor li s-au aplicat câteva lovituri de graţie, fapt ce a condus, firesc, la retragerea acestora de la nişte consultări şi aşa sterile, inutile, până la urmă. Astfel a apărut impozitul forfetar, care duce la închiderea a mii de întreprinderi mici şi tot aşa s-a ajuns şi la nededucerea unor cheltuieli legate de transportul auto.
Acesta a fost, timp de patru luni, scenariul fără brumă de eficienţă propus de Guvern şi acceptat de partenerii sociali, care s-au trezit minţiţi în faţă, cu grosolănie, ignoraţi şi abandonaţi. Arta inutilei conversaţii, care nu conduce la nimic, în afara unei gâlceve fără de sfârşit, a atins desăvârşirea în momentul în care alte mii de salariaţi, de astă dată funcţionari publici, s-au trezit că nu mai există posturile pe care le-au ocupat până mai deunăzi, ele transformându-se în sinecure politice. Ce să mai discuţi, în aceste condiţii, despre carieră sau stabilitate – obiectivele, în fond, ale funcţiei publice…
Este vorba, pe de o parte, de o crasă neseriozitate, caracteristică celor incapabili de a judeca şi lua o decizie, dar şi de incompetenţă strigătoare la cer, pe de altă parte, cele două laturi ale caracterului vădit de actualii guvernanţi neexcluzându-se defel, ba chiar dimpotrivă.
Emil Boc susţine că Guvernul pe care pretinde a-l conduce n-a comis greşeli în ultima perioadă. Să fie vorba de fariseism sau de orbul găinilor? Sau, şi de această dată, de ambele? Cert este că Executivul n-a aflat nici măcar o soluţie pentru criza cu care se confruntă ţara şi în care el însuşi ne-a adâncit şi ne adânceşte. Pompierismul, care marchează amatorismul în conducerea treburilor unei naţiuni, n-a condus decât la grave deservicii aduse atât economiei, cât şi populaţiei.
Nota de plată a unei asemenea prestaţii va veni cât de curând. Dar, până atunci, e de aşteptat o accentuare din ce în ce mai dramatică a efectelor crizei, pe fondul neîncrederii generale în politicienii care ne conduc şi a unei acute lipse de speranţă şi de orizont a tuturor.
Horaţiu Vlăsceanu
