Este o dovadă de înţelepciune să recunoaştem că nu putem câştiga printr-un gen de troc iubirea celorlalţi sau iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea este prin natura sa un dar gratuit, necondiţionat. Iubim o persoană pur şi simplu, iar nu pentru că răspunde dorinţelor noastre sau pentru că avem nevoie de ea.
Putem alege, prin liberă voinţă, să iubim sau să nu iubim. Conform Evangheliei, Dumnezeu a ales să-i iubească pe toţi oamenii ca pe fiii şi fiicele Sale. Nu putem, prin urmare, să-i câştigăm iubirea făcând ceva anume pentru El. Numai conştientizând faptul că iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă este un act de graţie (oferit în mod gratuit), putem ajunge să ne considerăm demni de iubire pentru ceea ce suntem, iar nu pentru ceea ce facem. De acest fel de credinţă în actul de favoare divină au nevoie persoanele din tipologia DOI.
Ele vor deveni astfel capabile să admită că au şi ele nevoi şi că Dumnezeu le poartă de grijă, dorind să le vadă iubindu-se, atât cât este nevoie şi pe ele însele. Treptat, ele vor descoperi că nu este bine să se gândească doar la nevoile celorlalţi, pentru că aceasta ar însemna să cadă în capcana de a-i ajuta pe ceilalţi doar pentru a le câştiga afecţiunea. Numai adevărata iubire de sine, cea prin care fiinţa se acceptă ca atare, cu tot cu nevoile sale – pe care se străduieşte să le împlinească – poate să o elibereze de această centrare egotică pe „a da pentru a primi”, care îi alimentează iluzia că trăieşte pentru ceilalţi. (A.M.)
