Traversarea unei perioade de criză presupune, la nivelul unei colectivităţi – oricare ar fi ea şi indiferent de dimensiunile sale –, o anumită solidaritate, graţie căreia momentele grele să fie mai uşor de trecut şi, pe cât posibil, cât mai puţine sacrificii dureroase. În această privinţă au perfectă dreptate şi Traian Băsescu, şi ecoul său – Emil Boc. Doar că şi modul în care se manifestă respectiva solidaritate trebuie bine, atent cumpănit. O familie care traversează un moment de recesiune financiară nu se solidarizează astfel încât copiii să fie privaţi de dulciuri şi de jucării, în vreme ce părinţii să-şi continue obişnuitele petreceri prin cluburi şi discoteci. Asta nu rezolvă problemele, ci dovedeşte doar dispreţul celor mari faţă de cei mici.
Cam aşa stau lucrurile şi în România de azi. Cei care îndeamnă la solidaritate sunt, în primul rând, guvernanţii şi politicienii aflaţi la putere. Adică românii bogaţi, înconjuraţi de sponsori generoşi sau măcar cu o situaţie materială foarte bună şi extrem de stabilă. Ei le solicită celorlalţi români să fie solidari în faţa provocărilor grave şi, adeseori, perfide, ale unor timpuri şi împrejurări tulburi, descumpănitoare. Dar fără ca ei, puternicii clipei, să se implice în asta direct, ca persoane.
Solidaritatea reală presupune exemplul viu, concret, al celor care o propun. S-a vorbit despre îngheţarea salariilor demnitarilor, ca primă şi pilduitoare măsură. Angajamentul acesta conţine o cantitate imensă de impostură. Salariile respective erau deja foarte mari, de-a dreptul umilitoare pentru cei mulţi. Dar despre venituri, nu s-a scos un cuvânt. Oastea tot mai ineficientă a parlamentarilor (cărora Executivul le-a preluat, aproape în toalitate, atribuţiile) a rămas cu aceleaşi beneficii imense. La fel ca şi cabinetele miniştrilor.
O primă soluţie ar fi putut fi reducerea numărului de consilieri personali al demnitarilor care au posibilitatea de-a angaja pe aceste posturi tot soiul de rubedenii şi apropiaţi, după chiar modelul oferit de premier. Apoi, s-ar fi cuvenit reduse costurile birourilor parlamentare, care şi aşa nu dau în brânci cu munca, tăind frunză tuturor vieţuitoarelor din preajmă, nu doar câinilor. Ar fi fost o demonstraţie de renunţare la investiţii (de fapt beneficii) lipsite de eficienţă.
S-ar fi putut reduce suma de rezervă suplimentară acordată Guvernului pentru alegerile prezidenţiale, cu gândul că Educaţia nu trebuie defavorizată oricât de mare ar fi criza. S-ar fi putut renunţa la maşina de lux a Elenei Udrea şi, mai ales, la ridicolele tichete de vacanţă, de care niciunul dintre bugetarii sărmani ai ţării nu are niciun chef, în situaţia de acum.
Este, însă, infinit mai simplu ca, invocând criza, să batjocoreşti o serie de categorii sociale şi-aşa defavorizate, cărora să le ceri să strângă cureaua, deşi abia mai pot să respire şi-aşa. Să le promiţi profesorilor, de pildă, marea cu sarea, să dai şi lege în acest sens, după care să le îngheţi, pur şi simplu, salariile, ba să-i mai şi ameninţi cu şomajul. Sau să le creşti dările micilor întreprinzători, care şi-aşa îşi duc traiul cu greu, de azi pe mâine.
Măsurile adoptate, gâfâit, de Cabinetul Boc nu sunt doar nepopulare, cum se străduie reprezentanţii acestuia să le prezinte, ci, în primul rând, imorale, căci nu li se aplică tocmai iniţiatorilor. Egalitatea în faţa necazurilor (ca şi în faţa legii, de altfel) nu-i, ca de obicei, pentru cei mici şi slabi, adică pentru alegătorii amărâţi, ci pentru cei care, prin minciună, au reuşit să se cocoaţe în vârful ierarhiei sociale.
Horaţiu Vlăsceanu
