Criticile aduse de societatea civilă codurilor juridice elaborate sub patronajul domnului ministru Predoiu vizează cel puţin două aspecte esenţiale:
1. modul netransparent de elaborare a proiectelor;
2. conţinutul unor reglementări prin care se încalcă ori se ignoră valori fundamentale ale societăţii româneşti;
Ne vom mărgini în cele ce urmează la examinarea celor două aspecte prin prisma proiectului noului Cod Penal.
Înainte de începerea mandatului domnului Predoiu, elaborarea proiectului Codului Penal s-a desfăşurat în mod transparent, fiind organizate consultări cu categoriile profesionale interesate nemijlocit, îndeosebi cu magistraţii, în anii 2006 şi 2007. În urma acestor consultări proiectul Codului Penal a suferit unele modificări, iar forma rezultată a adusă la cunoştinţa opiniei publice prin publicare pe site-ul Ministerului Justiţiei la data de 24.01.2008. Acest moment a precedat cu puţin timp numirea ca ministru al Justiţiei a dlui Cătălin Predoiu.
Din nefericire, din acest moment transparenţa în privinţa elaborării proiectului de Cod Penal a încetat, iar modificările aduse proiectului între 24.01.2008 şi 25.02.2009 sunt „meritul” exclusiv al dlui ministru Predoiu şi colaboratorilor săi.
Cine a inspirat modificările aduse proiectului în această perioadă şi cine au fost sfătuitorii dlui Predoiu în aceste chestiuni numai dânsul ştie.
Vom încerca să ridicăm puţin vălul acestui mister cu privire la două chestiuni: dezincriminarea incestului şi dezincriminarea unor fapte de corupţie concomitent cu reducerea pedepselor pentru aceste infracţiuni.
În proiectul publicat la 24.01.2008 incestul era prevăzut ca infracţiune, iar infracţiunile de corupţie erau reglementate de o manieră satisfăcătoare. Tocmai de aceea aceste chestiuni nu au stârnit critici în opinia publică în perioada următoare.
După data publicării proiectului pe site-ul Ministerului Justiţiei au mai fost primite propuneri din partea unor cetăţeni, precum şi din partea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România şi Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei.
Nici una dintre aceste instituţii publice nu a cerut dezincriminarea incestului. Ba chiar dimpotrivă: prin amendamentele trimise Ministerului Justiţiei la data de 14.08.2008 Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei a susţinut necesitatea incriminării incestului consimţit. Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Justiţie susţine de asemenea necesitatea incriminării incestului. Cităm din observaţiile acestuia:
„Se impune incriminarea infracţiunii de „Incest”, constând în „raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori”.
Nu există argumente pertinente pentru dezincriminarea acesteia. Libertatea sexuală trebuie să cunoască limitări dacă aceasta pune în pericol sănătatea speciei sau bazele morale ale familiei şi societăţii, în general. Pe de altă parte, jurisprudenţa dovedeşte comiterea unor asemenea fapte în mod frecvent (lucru acceptat implicit de legiuitor atunci când a incriminat violul asupra unui minor, rudă directă), iar consimţământul, fie între majori, fie între minori, nu este de natură să justifice comiterea faptei.”
Suntem siguri că nici cetăţenii de rând, în imensa lor majoritate, nici cultele religioase nu l-au sfătuit pe domnul Predoiu să dezincrimineze incestul.
Atunci se pune întrebarea: sfatul cui a fost mai important pentru domnia sa? Cum şi-a permis dânsul să ignore nu numai părerea instituţiilor abilitate ale statului şi a opiniei publice, dar şi realitatea de necontestat că în majoritatea ţărilor europene incestul consimţit este incriminat?
În privinţa infracţiunilor de corupţie nici judecătorii, nici procurorii nu au cerut modificarea textelor cuprinse în proiectul dat publicităţii la 24.01.2008, considerând că acestea sunt corespunzătoare.
Însă ulterior, după ce proiectul a fost modificat sub oblăduirea dlui Predoiu, forma finală a acestuia a fost criticată atât de Consiliul Superior al Magistraturii prin avizul din 27.11.2008, cât şi de Parchetul General, care la unison au arătat că nu este justificată restrângerea incriminării faptelor de corupţie şi sancţionarea mai uşoară a acestor fapte.
Avem convingerea fermă că nici cetăţenii oneşti ai României, exasperaţi de amploarea fenomenului corupţiei, nu i-au cerut dlui Predoiu să dezincrimineze unele fapte de corupţie ori să le reducă pedepsele.
Şi atunci se naşte în mod justificat întrebarea: dacă nu a ţinut cont de părerea magistraţilor, nici de părerea cetăţenilor României, nici de recomandările Comisiei Europene, de sfatul cui a ascultat domnul ministru Predoiu în privinţa reglementării infracţiunilor de corupţie?
Mai pe scurt: în numele cui şi în interesul cui a crezut domnul Predoiu că trebuie întocmite codurile României?
V. Stănescu
