Ultimele zile m-au ţinut departe de Bucureşti, împiedicându-mă să scriu. Am fost preocupat de achiziţionarea unor obiecte, de mult dorite, destinate încăperilor de la Izvoru, după care am ajuns acolo, bucurându-mă de pomii înfloriţi, de primele flori apărute în curte şi de negrul pământului proaspăt arat. Pe malurile lacului au apărut şi primii pescari, iar pădurea de salcâmi din depărtare se pregăteşte să-şi trimită, către vale, adierile parfumate. Albinele vecinului apicultor au dat iama prin tufele din ograda largă, iscodind nerăbdătoare. Serviciile telefonice la care sunt abonat nu-mi sunt, acolo, de niciun folos, condamnându-mă la visata izolare.
Acum, revenit din paradisu-mi domestic, mă grăbesc să vă furnizez primele informaţii legate de Alexandru Bogdan-Piteşti, prietenul vremelnic al lui Mateiu I. Caragiale, vituperat în exces de acesta, în „Jurnalul” său, la destulă vreme după moartea celui dintâi. Pentru a vă face o primă şi cât mai obiectivă imagine, mă voi folosi de mărturiile lui Krikor H. Zambaccian, veritabil cunoscător de artă şi contemporan cu Bogdan-Piteşti:
„Alexandru Bogdan-Piteşti era plămădit dintr-un aluat de contraste la care au contribuit în egală măsură geniul răului şi cel al binelui. Era în acest personaj un amestec de senior şi plebeu, de creştin şi păgân, de tiran şi revoltat. Cinic şi duios, generos pe de-o parte, escroc pe de alta, Al. Bogdan-Piteşti savura abjecţia pe care o servea cu cinism. Al. Bogdan-Piteşti iubea libertatea în gradul în care ar fi putut abuza de ea. Şi acest om, anarhic faţă de orânduielile lumeşti, nu recunoştea decât o singură ierarhie: talentul.
Implicat odată într-un proces de şantaj, savura de pe banca acuzaţiilor pledoaria lui Take Ionescu, avocatul părţii adverse, şoptind: „Are talent, escrocul!”
După condamnarea sa, pe când era condus în dubă la Văcăreşti, zărindu-l pe bancherul care îl reclamase, într-o limuzină elegantă, Al. Bogdan-Piteşti exclamă cu compătimire: „Săracu- de el!”. Asupra originii lui Al. Bogdan-Piteşti circulau fel de fel de versiuni: unii spuneau că ar purcede din os domnesc, că s-ar trage din neamul Bogdăneştilor descălecători, zvon pe care el îl întreţinea discret; alţii, care îl cunoşteau mai bine, afirmau că, după tată, ar fi fost albanez, iar după mamă ar fi ţinut de familia boierească a Baloteştilor. I se mai spunea şi Castelanul de la Vlaici, după numele unei frumoase moşii pe care o avea în judeţul Olt.
Al. Bogdan-Piteşti fusese crescut într-un colegiu catolic, după care încercase medicina la Montpellier, apoi literele şi dreptul la Paris, fără a le termina însă, căci a fost un diletant în adevăratul sens al cuvântului. Epicurian şi plin de curiozităţi, extravagant şi aventurier din fire, el apărea în ipostaze paradoxale – uneori boem, alteori boier infatuat. Amestecat un timp în cercurile anarhiste ale lui Vaillant, din această cauză, pretindeau unii, a şi fost expulzat din Franţa, dacă nu e adevărat cumva – după cum spun alţii – că ar fi fost nevoit să plece din pricina unui cumul de delicte de drept comun, între care şi un furt de velocipede (biciclete – n.m.).
Cinic cum era, Al. Bogdan-Piteşti dispreţuia legile şi ordinea, preconizând domnia „bunului plac”. Într-un rând manifesta înclinaţii oculte şi devenise, adeptul „magului” Sar Peladan, al cărui salon „Rose-Croix” îl frecventase la Paris. Dar şedinţele cenaclului din Bucureşti erau mai excentrice, dialogurile estetice fiind chiar presărate de miasmele şi înfloriturile unui eretism invertit. La moartea lui Al. Bogdan-Piteşti, B. Fundoianu scria în Rampa (29 aprilie 1922):„Bogdan-Piteşti şi-a pus geniul în viaţă. A fost unul din puţinii convivi vrednici de banchetul lui Platon: prezenţa lui între Aristofan şi Agathon ar fi sporit comoara puţină a cuvintelor inefabile, în conversaţia despre dragoste, ar fi spus, poate, cu o neclătinată linişte, cele mai uimitoare paradoxe. Nu, desigur, nu era un Socrate: nu gusta, nu putea gusta elevaţia morală: era un simplu Alcibiade, zvelt, orgolios şi cinic; dar dacă nu era un Socrate, putea fi slăbiciunea unui Socrate”.
Unii îl mai comparau cu cinicul pamfletar al Renaşterii, Aretin; dar acesta mai mult s-a folosit de pe urma artiştilor decât s-a sacrificat pentru ei (încercarea sa de a şantaja pe Miche-langelo îl ilustrează), pe când Al. Bogdan-Piteşti era larg pentru artă şi slovă şi nu a fost un profitor de pe urma lor. Avea casă deschisă pentru scriitori şi artişti, unde aproape în fiecare zi se întruneau invitaţi şi chiar neinvitaţi în jurul mesei sale. Ca să stimuleze pe pictorii lipsiţi de mijloace, închinase o locuinţă, unde instalase un atelier pentru ca artiştii să aibă gratuit la îndemână model, pânză şi culori, după cum îmi povestea Tudor Arghezi. Dar Al. Bogdan-Piteşti era şi un mare „mucalit”: te puteai aştepta la orice de la el şi adeseori te consterna. Sub titlul „Curcanul de Crăciun”, Alexandru Macedonski povestea în „Rampa” (24 ianuarie 1913) următoarele:
„Mă aflam într-o seară, cea de 20 decemvrie trecut îmi pare, la Al. Bogdan-Piteşti… sau, cu alţi termeni, în casa din bulevardul Pache – unde e un muzeu cum sunt puţine în Bucureşti. Jos, mai întâi, salonul sau biblioteca sau biroul în care îi place să primească pe intimi… Pereţii sunt încărcaţi de tablouri, de desenuri: Vermont, Simonide, celebrul Rochegrosse, Ressu, Luchian – în sfârşit o întreagă defilare a tuturor pictorilor români care încep să fie gloria ţării noastre, şi a câtorva străini! Pe canatul uşii, trei frumoase schiţe de portrete, printre care aceea a chipului meu, de Vermont… În biblioteca sa… rarul meu amic Al Bogdan-Piteşti în persoană… Cu dânsul vorbesc dar, şi iată ce-i spun:
– Mă întrebi ce voiu, dragă? Deocamdată, voiu să-mi trimiţi un curcan gras de Crăciun pe o tavă şi să fie gata de pus la cuptor. – Ţi-l voiu trimite, îmi răspunde el, căci tocmai mă duc la moşie. E lesne de înţeles că uitasem de mult ce vorbisem cu el, când, în ajunul Crăciunului, mă pomenii cu chiar curcanul cerut şi pe care mi-l aducea – nu un comisionar, precum se obişnuieşte în ziua de azi – ci un fecior de curte boierească, precum am apucat şi eu la părinţii mei. Şi, nici mai mult nici mai puţin, curcanul trăgea la cântar vreo nouă oca… numai grăsimea se scoase dintr-ânsul ca la un kilo.
În sfârşit, ce să mai spun? Când curcanul fu adus pe masă şi când îl tăiau după toate regulile artei, adică după cele ale lăcomiei şi ale foamei, tranc! râuriră şi zăngăniră pe farfurie 20 de napoleoni de aur în cap, ce scăpase dintr-o hârtie cu care curcanul fusese umplut”. Ion Iancovescu povestea o altă întâmplare cu Macedonski: Odată, prin 1918, în timpul ocupaţiei germane, Al. Bogdan-Piteşti îl roagă să treacă pe la Macedonski şi să-i ceară un exemplar din volumul de poezii Bronzes, a cărui prefaţă fusese scrisă de Al. Bogdan-Piteşti, pe când se aflau împreună, pe vremuri, la Paris. Macedonski, fantasc cum era, reclamă pentru volum un milion, Iancovescu îi comunică lui Al. Bogdan-Piteşti condiţia.
Acesta, foarte calm, îi răspunde: „îi ofer cinci lei”! Iancovescu se întoarce şi-i duce lui Macedonski răspunsul lui Al. Bogdan-Piteşti. În timp ce poetul tuna şi fulgera, Iancovescu vrea să se retragă, dar Macedonski îl opreşte: – Să-i dea. Să-i dea şi pe aceia, căci e în stare să se răzgândească, escrocul! În literatură, Al. Bogdan-Piteşti stimula simbolismul. A publicat şi el versuri, în Revista Modernă a lui Cantilli. În acelaşi număr al revistei, un adolescent, Ion Theodorescu, Tudor Arghezi de mai târziu, îi dedică o poezie: ÎN REGIUNI BIZARE Puternicului critic şi eruditului delicatul poet Alex. Bogdan-Piteşti.
“ Lombard bastard cu ochi de rouă, /Te plouă în haina de velură ,/Tuşeşti şi harfa ta murmură; /Căci trilurile tale oarbe /Se sting pe coardele-amândouă /-Dar şezi şi scutură-ţi suspinul,/ Cu mandolina ta bizară, /Visează-ţi soarele de var /Şi din ţigare urcă-îi fumul, /Priveşce-n ploaie cum e drumul /Şi dormi, Noroc! Goleşte-ţi vinul.”
În timpul neutralităţii noastre de la începutul primului război mondial, Al. Bogdan-Piteşti, devenind pamfletarul director al gazetei „Seara”, foaia prea supusă cauzei Puterilor Centrale, un vechi prieten îi reproşează, consternat, atitudinea sa:
– Pardon, dragul meu, îi răspunde cinic acesta, n-o fac pe gratis. În preajma primului război mondial cenaclul lui Al. Bogdan-Piteşti întrunea tot ce era mai viu şi mai interesant pe vremea aceea în arta şi literatura noastră: Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, N. D. Cocea, Adrian Maniu etc, iar dintre artiştii plastici: Ressu, Iser, N. Dărăscu, apoi Pallady şi Brâncuşi, când veneau în ţară. Al. Bogdan-Piteşti cultiva şi pe artiştii dramatici: era bun prieten cu De Max, al cărui portret pictat de Ressu, cu prilejul trecerii renumitului actor prin Bucureşti, fusese comandat de Al. Bogdan-Piteşti şi atârna în salonul acestuia. Odată, o tânără artistă, care începuse să se distingă, i se adresează la telefon:
– Cine e acolo? întreabă Al, Bogdan-Piteşti. Artista îşi dă numele şi adaugă: artistă dramatică.
– Ca artiste dramatice nu cunosc decât pe Sarah Bernhardt, Aristizza Romanescu şi Agatha Bârsescu, răspunde solemn Al. Bogdan-Piteşti. Marele lui merit a fost că a încurajat arta noastră plastică, independentă, într-o vreme când pictura era încă înăbuşită de curentele poncife. El a fost primul sprijinitor al lui Luchian, alături de care a pornit, în 1896, mişcarea artiştilor independenţi, protestaseră împotriva artei găunoase pe care o promova oficialitatea din saloanele noastre; în manifestul redactat probabil de Al. Bogdan-Piteşti, cu prilejul primei lor expoziţii, el proclamă: „Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie independentă şi artiştii nu trebuie să fie mânaţi decât de propria lor conştiinţă şi de operele lor”.
Comitetul de iniţiativă al Expoziţiei artiştilor independenţi era astfel format: Const. Artachino, Ştefan Luchian, Nicolae Vermont, Al. Bogdan-Piteşti. Al. Bogdan-Piteşti a expus şi el cu acest prilej un număr de desene, care urmau să ilustreze „Sensations internes”, volumul său de poezii. În anul 1900, în asociaţie cu Ion Bacalbaşa, Al. Bogdan-Piteşti întemeiază o revistă de artă şi literatură Ileana, coperta primului număr fiind desenată de Luchian. Dar această luxoasă revistă a avut o scurtă existenţă, neapărând decât vreo câteva numere. Sub pseudonimul Ion Duican, Al. Bogdan-Piteşti a publicat acolo diverse note de artă, din care extragem următoarele fragmente: „Ştefan Luchian este printre tinerii noştri artişti, primul din cei care dau mai multă speranţă – suflet duios, inimă de poet, el este cam rebel tehnicii savante după un anume calapod.
Dar în operele sale este o mare intensitate de viaţă, şi în el ca o trebuinţă flotantă şi nedefinită de tandreţe. Cunoaşte viaţa reală cu toate amărăciunile sale, dar veşnic caută să tragă asupra ei vălul alb al poeziei sau mai bine zis vălul magic al culorilor pe care le are în ochi, în creier, în inimă, în el tot, căci Luchian este un admirabil colorist. La Luchian niciodată un tablou nu este o minuţioasă descriere a naturii. Unii pretind că aceasta se datoreşte lipsei de tehnică sau lipsei de stăruinţă în a pătrunde natura. Aceştia nu cunosc pe Luchian. Pentru el arta nu este o simplă reproducţie a vieţii. El caută să puie în ce face, ceva din el, din sufletul lui, din ceea ce simte, fie o idee, fie o senzaţie. Are o viziune încântătoare a naturii, dar totdeauna adaugă la aceasta şi nota sa personală, simţirea sa.
Pentru el orice formă organică ce vedem împrejurul nostru este expresia unei gândiri sau unui sentiment ce inspiră artistului în acel moment şi de aceea el veşnic prelungeşte realitatea prin vis, şi măreşte senzaţia naturii prin ritmul propriei sale senzaţii”.(„Ileana”, Nr. 2, Septembrie, 1900). În numărul 3-4 al aceleiaşi reviste, publică note de artă datate: „Vlaici, august 1901”: „Pentru noi a spune cuvinte de laudă despre Gh. D. Mirea este cu atât mai imperios, cu cât D-sa nu aparţine şcolilor cari înfăţişează idealul nostru, talentul său nu se apropie câtuşi de puţin de complexitatea sufletească. Ce păcat că această muncă nu-şi ia drumul spre lumea internelă, ci se mărgineşce la exteriorităţi! Aceasta formează caracteristica funestă a şcolii din care, spre nenorocire, a apucat să facă parte.
El aparţine şcolii, încă până ieri oficiale în Franţa, reprezentată prin Bouguereau, Bonnat, Carolus Duran, şcoală lipsită de ideal, de notă personală, triumf al mediocrităţii”. În numărul 5-6, semnează şi datează: „Ion Duican, decembrie 1901”: „Octombrie-Noembrie-Decembrie, trei luni foarte rodnice în manifestări de artă: expoziţia Verona, expoziţia Grant, expoziţia Popescu, câteşi trele la Atheneu; cea din urmă ca şi oficială, prin faptul că tot ce este oficial într-această ţară a manifestat în favoarea artistului; în sfârşit, duiosul Luchian, cel cu poezia culorilor în ochi, este transportat la Pantelimon”. Despre Verona scrie: „… este un energic temperament de artist.
La el darul artei a fost atât de covârşitor, încât şi-a sfărâmat o splendidă carieră pentru a face pictură. Au rămas încă într-însul oarecari însuşiri de-ale strălucitului ofiţer de dragoni, impetuozitatea şi avântul. Verona munceşte în tenacitate şi a ajuns la posedarea meşteşugului în toată complexitatea lui. A ajuns să fie un pictor desăvârşit, egal cu cei mai buni de la noi, alături de Mirea, Vermont şi Artachino… Nicolae Vermont, unul dintre cei câţiva desăvârşiţi, va avea un număr întreg al Ileanei consacrat lui… primăvara. Dar oare aproape toate numerile nu-i sunt consacrate? Şi ce laudă mai mare, mai evidentă şi mai convingătoare, decât operele pe care i le reproducem?”
Alte mărturii, pe care le-am adunat, vă vor spune şi mai multe despre acest bizar actor de pe scena vremii sale. Sper să vă stârnească, în continuare, interesul.
Dan Mucenic
