Aş dori ca acest titlu să reprezinte mai mult decât un îndemn, să fie o necesitate pentru fiecare dintre noi, indiferent de ce religie aparţinem. Încerc să răspund în acest fel unor oameni, care vor să se transforme în acuzatori publici pentru diverse categorii profesionale.
Astfel, prin prisma profesiei, sunt destul de apropiat de lumea didactică şi medicală, lume care reprezintă o parte a elitei româneşti. Gândirea şi limbajul, alături de memorie şi imaginaţie, reprezintă procese psihice de grad superior, care guvernează viaţa noastră psihică şi mi se pare important să le folosim cu maximă eficienţă.
Asistăm în ultima perioadă, la o execuţie publică a celor două categorii sociale „vinovate”de tot ce este rău în România. Sigur că există şi greşeli, nimeni nu este perfect, greşeli care se văd mai ales atunci când lucrezi cu oamenii, dar nu este normal să denigrezi întreaga categorie socio-profesională, pentru erorile sau neştiinţa unora dintre ei.
Procese, acuze de tot felul, agresiuni fizice şi psihice au devenit un mod de viaţă pentru întreg corpul medical şi pentru profesori, iar presiunea psihică pusă pe ei, îi face uneori să greşească în profesiile lor, pentru că sunt înainte de orice oameni.
Comunicarea corectă între partenerii de dialog, reprezintă o necesitate vitală pentru înţelegerea poziţiilor, argumentelor şi dorinţelor celor aflaţi în dialog şi acest lucru este valabil pentru oricine. Fiecare dintre noi a trecut printr-o formă de învăţământ, sau a avut de-a face cu un medic în calitate de pacient şi acest lucru a lăsat o anumită impresie asupra noastră.
„Civilizaţia începe cu reprimarea instinctelor”, spunea Herbert Marcuse şi ar trebui să utilizăm mai eficient agresivitatea care ne caracterizează ca specie. „Luptă sau fugi” face parte din codul nostru genetic şi cum fuga nu este o soluţie, ne mai rămâne lupta în primul rând pentru adevăr şi apoi pentru principii. Psihologia este cea care ne ajută cel mai mult în cazul încercării unei autocunoaşteri eficiente, dar bunul simţ şi educaţia ne guvernează comportamentul.
Să nu ucidem în primul rând speranţa, că se poate întâmpla ceva bun pentru noi şi copiii noştri, în cadrul procesului de educaţie sau al actului medical, iar cei autorizaţi să intervină eficient în reglarea deficienţelor constatate.
Agresivitatea fizică şi psihică la care suntem supuşi în ultima perioadă, mă face să insist asupra faptului că „Să nu ucizi!“, nu reprezintă o sugestie şi este o poruncă, indiferent ce anume vrei să distrugi de la zâmbetul unui copil la viaţa unui om.
Psiholog,
DRAGOTOIU ADRIAN
