Gonea prinţul fără să se uite înapoi, tolba cunoaşterii gemea după cadourile oamenilor. Plăcerile vieţii nu l-au făcut să uite apăsarea din piept, durerea se infiltrase în măruntaiele sufletului, precum un venin, pentru care zeul zeilor nu avea antidotul necesar. Miile de femei şi băutura cea mai aleasă nu au putut să stingă jăraticul inimii celui ce s-a coborât pentru a trăi o viaţă de om.
„Cine sunt eu? Sunt ceea ce sunt!/
Cine sunteţi voi? Sunteţi ceea ce vrem noi să fiţi/
Nimicuri umblătoare, figuri din lut zâmbitoare/
O mână eu de voi ridica, totul pe lumea asta va dispărea/
Sunt din rangul celor care au zidit universul/
Furnici, voi, inima zeului zeilor aţi pustiit/
Prinţului zeilor, cuvintele mintea îi străfulgerau, printre dinţi nimic nu trosnea, gândul spre Alexandra curgea. Când armăsarul dăruit de sultan a cedat din punct de vedere fizic, acesta drumul pe jos îl bătea. Mândria zeilor, promisiunea vechilor Titani, era mort şi totuşi viu acesta era.
Răutatea în starea ei pură – războiul
Peste noroiul însângerat, prinţul a ajuns să calce, roşul aprins era cel care dădea culoare pământului roditor, mii de cadavre pradă păsărilor erau. Moartea îşi strângea, cu răbdarea ce o caracterizează, sufletele celor ce au căzut în luptă aprigă. Mirosul morţii era insuportabil, mireasma îţi intra pe sub piele, tablou sumbru se înfăţişa în faţa celui care doar frumosul îi era hărăzit. Într-un sat vecin, jalea a pus stăpânire pe sufletele sătenilor. Strigăt şi plânset înfundat se auzeau din cotloanele întunecate ale colibelor, totul era groază şi gol. Femei răstignite pe podeţe cu trupul gol stăruiau, din ele barbarii plăceri macabre au gustat. Lângă ele, străjeri credincioşi, copii acestora erau. Nu plângeau, lacrimi aceştia nu mai aveau. Priveau în gol, pământul ochii lor îl înghiţeau, răzbunarea în suflet pentru mai târziu o păstrau. Alinarea pentru aceştia nu exista, suferinţa era singura care îi mai ţineau în viaţă.
Trecând de satul cu pricina, armată mare în faţa lui Nor se înfăţişa. Totul era colorat, culorile vii din vârful steagurilor spre cer se înălţau, moartea aceştia nu prevesteau. Prinţul zeilor se apropia, paşii către soldaţi îl purtau. O voce de femeie răspicat acestuia i s-a adresat: „Cine eşti şi ce doreşti drumeţule?“
Nor: „Sunt Nor, fiu rătăcitor prin lume. Paşii către voi m-au purtat, gânduri bune către voi eu am“.
Femeia: „Pari sincer, şi un soldat în plus… nu strică niciodată. Eu sunt Barbara, căpitan în armata nimicitoare a lombarzilor“.
Nor se mira, cum de o femeie poate să conducă o armată de bărbaţi.
Armata lombarzilor a stăruit pe câmpiile Anzilor, timp de trei săptămâni. Nor de Barbara se apropia, aceasta multe avea a-l învăţa pe cel ce ştie totul şi nimic nu-i putea fi ascuns. Lungile conversaţii care străfulgereau noaptea, o făcea pe Barabara ca de zeul zeilor să se îndrăgostescă. Sinceritatea şi puterea de a gândi şi a face ceea ce pentru muritorul de rând era de neconceput, au reuşit să cucerească inima celei care îi purta în luptă pe lombarzi.
Sacrificii pe altarul morţii
Barbara, iubirea pentru Nor şi-a mărturisit, însă acesta adevărul i-a spus:
„Eu inimă pentru a iubi în piept nu am/
Sunt sec precum matca unui râu/
Pulsul fericirii cu mulţi ani în urmă mi-a fost furat/
Doar tolba pentru a o umple mă ţine în viaţă“.
Străfulgerată era inima Barbarei, loviturile duşmanilor nu reuşiseră să o facă să sufere precum cuvintele lui Nor. Dar, fericită era, siceritatea şi adevărul, chei către inima lui Nor erau.
Înfruntarea cu armata pajilor îşi avea începutul pe un platou deschis şi întins, special ales pentru a pune capăt luptelor care au măcinat imperiul. Trebuia să fie o luptă până la ultimul om, din încleştare trebuia să câştige generaţiile viitoare care urmau să trăiască în pace. Animat de scopul luptei, Nor s-a înhămat în armata lombarzilor.
Liniştea, musca nu se auzea, totul era cioplit în timp static. La un semn, urgia şi-a arătat colţii, cele două armate au început să se spintece. Nimeni nu ceda, totul trebuia să se sfârşească. Orele se scurgeau, noaptea s-a arătat pe cer. Sub lumina lunii, măcelul cu fiii oamenilor se juca, osemintele pe ogoarele imperiului trebuiau păvăză să stăruiască. Dimineaţă se făcu, soarele a apărut pe cer, razele acestuia sângele celor căzuţi mângâia. Osteniţi erau oştenii, de puteri sleiţi şi cu scântei în ochi moarte dulce aşteptau. Trupurile, bine clădite, tremurau, rănile năpastă le erau. Nor se lupta precum un leu, de lângă Barbara acesta nu se despărţea. Zeul, a ţine sabia în mână nu mai putea, în faţa morţii acesta îngenunchea. Când sabia năpraznică a unui paj capul vroia a-l tăia, în faţa sabiei Barbara sărea. Pieptul căpitanului cu lovitură de moarte a fost lovit. Cu ultima forţă, Nor sabia o ridica şi capul duşmanului de pe umeri reteză. În mâini, zeul zeilor trupul Barbarei ţinea, sufletul după câmpia Anzilor dorea a se înălţa.
Nor:
„Ce dar mi-ai dat în zi de plângere/
Jertfă, te-ai pus, în faţa iubirii/
Păcatele muritorilor tu în ochii mei ai şters/
Paradisul cu braţele deschise te va îmbrăţişa/
Fericirea drumul ţi-l va pava“.
Barbara s-a ridicat în ceruri. Nor pe Pământ a rămas, misiunea lui nu s-a terminat, tolba nu era plină, multe daruri de la muritori mai aştepta.
Andrei Ghiţă
